ferestre mici cu gard inalt si curte cu ciment

Eu sunt de profesie pieton, si cind esti bun in meseria ta ai timp sa si observi pe unde mergi. In drumul meu zilnic spre birou, cu castile pe urechi si telefonul pus pe vibratii in buzunar (tinindu-l in mina, totusi, fiindca trec si prin zone gipsy gen stefan furtuna zisa si vulcanescu), trec pe linga vreo 100 de case si citeva blocuri, doua muzee, o facultate, un mall in constructie, citeva biserici si gradina botanica.

O sa va zic de case. In marea lor majoritate sunt niste darapanaturi sinistre, de dincolo de gardul carora iese in valuri o putoare in amestec de pisat de pisica cu gratar si ciine ud.

Daca te opresti citeva secunde in fata multora din casele astea (zona gradina botanica, pod eroilor si stefan furtuna, ca sa fiu mai precisa), vezi ca au avut dintotdeauna garduri inalte si opace, din fier, din beton, din placi de metal, cu sirma ghimpata deasupra, indreptata spre interior.

Curtile sunt mici si imputite, eventual cu niste dale furate asezate deasupra mocirlei, ca sa poti pasi fara sa te afunzi. Casa e decojita toata de “tepisorii” din tencuiala, cu cercevelele de o culoare incerta, cu geamurile sparte si murdare.

Toate au geamuri mici, intotdeauna inchise si cu gratii din bare groase. Care gratii sunt ruginite. De dupa geam vezi un petic de perdea drapat de dupa care incepe intunericul.

Vezi si case renovate sau nou construite, spoite vesel bicolor in galben cu verde, crem cu maro etc. Aceleasi garduri inalte, din beton acum, solide, fara nise in care sa pui piciorul ca sa-l escaladezi. Au si camere de luat vederi.

Daca prinzi o poarta deschisa sa tragi cu ochiul dupa ea vezi ca in curte, oricit de mare ar fi ea, omul si-a pus ciment, in cel mai bun caz pavele. Nu e buna iarba, ca ne murdarim rotile masinii…

Aceleasi geamuri mici. Geamuri mici si orientate spre nord, eventual, sa nu intre niciodata lumina; care deranjeaza. Geamuri mici acoperite cu gratii sau cu storuri de metal, cu draperii groase care sa tina lumina la locul ei, afara.

Asta am urit intotdeauna la casele din tara noastra: geamurile si gardurile. Oamenii isi construiesc custi, se claustreaza singuri, fug de lumina, fug de oameni, fug si de ei insisi. Nu le place la aer, nu le place sa-i vada lumea, nu le place sa stea in curtea lor si sa vada mai mult de 2 metri cit are curtea, stau pe vine in fata usii grele de metal si isi admira gardul, care costa cit un sfert de casa…

Asa si sunt romanii, degeaba ne ferim de vorbe, suntem mici si puchinosi, banuitori, inchisi, ii dracuim in gind pe aia care rid, invidiem pe oricine nu se incrunta si e optimist, iar daca ne citeste vreunul asa cum suntem ne infuriem, il blestemam si-l birfim pina ni se usuca limba.

Good morning, tara mea, wherever the fuck you are!