Cititorii intreaba: de ce rad oamenii cand se gadila? ….

…Radio Erevan raspunde:

In primul rand oamenii nu se gadila, ci ii doare de se kk pe ei. In al doilea rand nu se bucura, nu rad nici pe departe, ci urla spasmodic din cauza mai anterior mentionata

…ok, enough BS…

Sa incepem cu gadilatul . Chiar daca suna a la Radio Erevan, chiar este o senzatie dureroasa; in vreme ce caldura, frigul, presiunea au receptorii lor specifici, gadilatul este complex, implica o doza de durere, o doza de vibratie, o doza de presiune in retete care pot varia de la om la om, dar in zone relativ usor de recunoscut pentru ca, din start, supra-saturate in receptori de tot felul. Axila, de exemplu, sau flancurile abdominale, sau regiunea poplitee, sau zona nucala (pe romaneste, la sub-brat, burta, in spate la genunchi si la gat). Diferenta dintre gadilat si durere este stimularea sub-maximala a terminatiilor neuronale libere din derm si hipoderm, care transmit semnale lente catre trunchiul cerebral si scoarta cerebrala , spre deosebire de durere, unde transmiterea e rapida, folosind cai multiple senzoriale (caldura, senzatie tactila, durerea “arsura”, etc.).

Dar de ce radem cand ne gadila cineva?

Well, fix inainte de a incepe sa radem avem o reactie de respingere, cautam sa inlaturam stimulul “dureros”. Dar apoi radem.

Rasul este o miscare semi-voluntara, in care aerul iese cu presiune, sacadat, si lovindu-se de corzile vocale si de palat, apoi arcadele dentare, provoaca acel “ha-ha-ha”/ “he-he-he”/ “hi-hi-hi”. Ce e si mai interesant, e ca placa turnanta a rasului se afla tot la nivelul ganglionilor bazali de care am mai vorbit, si care trimite prelungiri si in zona circuitului recompensei (arie ventrala tegmentala – nucleus accumbens – cortex frontal).

Simply put, cam asta ar fi biologia secventei gadilat – ras. Situatia e mult mai complexa in discutia despre componenta sociala si developmental a rasului ca limbaj universal. Zambetul e un liant in primele momente de viata al relatiei mama-copil, e consolidat apoi prin mangaiere si contact fizic. Undeva aici incepe, ontogenetic, dezvoltarea acelor arii “aspecifice” unde ne gadilam in ciuda noastra. Aici are loc mimetismul mama-copil, un adevarat tango al gesturilor subtile si vorbelor soptite care se imprinteaza pre-cognitiv in mintea fiecaruia. Rasul, ca si tusea, sunt imprintate natural in bagajul nostru fiziologic, dar legatura lor cu stimulul este creata in primul an de viata prin legatura maternala/ parentala.

Interestingly enough, vorbim in psihiatrie de un simptom care se numeste “zambet inadecvat” sau “ras inadecvat”, care sunt marca schizofreniei, a dementei, a anumitor sindroame psiho-organice sau forme de retard mental, tulburari pervazive ale dezvoltarii precum autismul, in esenta tuturor acelor sindroame pe care le numim “de lob frontal”, pentru ca intr-un fel sau altul au de-a face cu o patologie de lob frontal.

Inadecvarea, in cazul asta, are de-a face cu continutul discursului cat si cu contextul in care discursul are loc. Cenzura personala apare relativ devreme in existenta unui individ, cam in jurul varstei de 3 ani (Eriksson) cand, de altfel, invatam si sa mintim. Mintitul, disimularea si rasul adecvat ne califica, in proportie majoritara, ca fiinte sociale, mai ales cand sunt completate de empatie si solipsism, abilitati de a “citi mintea” celuilalt prin limbaj non-verbal (Joiner, 2004).

Exista boli in care oamenii nu se gadila, cea mai “apropiata” de zilele noastre fiind diabetul zaharat. In diabet, din cauza dezechilibrului neuro-endocrin apar neuropatia, micro- si macro-angiopatia diabetice. Asta face ca piciorul, mana, mai putin trunchiul, sa fie parestezice in special pentru durere. Asta duce la leziuni “nevazute” (de obicei cand te lovesti, si in ultima micro-secunda incerci sa te feresti; diabeticul nu face asta) ba chiar si amputatii ne-dureroase. …si totul pentru ca nu mai exista acel “gadilat”

Exista boli in care oamenii nu rad. Cea mai cunoscuta e Coreea Huntington, o boala autozomal dominanta transmisibila doar la barbati. “Coreea” reprezinta termenul neurologic alocat unui tip de miscare anormala care seamana cu dansul unei libelule – zic unii – sau dansul unei cobre – zic altii. Datorita patologiei striatale, acesti barbati se psihotizeaza progresiv spre decada a 4-a / a 5-a de viata; unul dintre amanuntele frapante este lipsa simtului umorului, rigiditatea cognitiva si inabilitatea de a rade. In boala Parkinson, de asemenea, apare anhedonia hipodopaminergica, combinata cu afectarea musculaturii faciale, doua componente esentiale in dinamica rasului.

Finally, despre rasul nervos. Radem, desi suntem nervosi, n-ar trebui sa radem si totusi suntem absolut isterici in accesul nostru de ras, nu il putem controla pana cand nu ajungem la epuizare, dupa care ne simtim foarte obositi si tristi.

Aminteam mai sus despre rasul “inadecvat”. In mare, acel “ras nervos” pe care l-am experimentat cu totii cel putin o data in viata este semi-adecvat, apare ca solutia “improbabila” la un context inacceptabil, cel putin temporar. Vorbeam de talamus ca de un switch, de ganglioni bazali ca o placa turnanta pentru miscari semi-voluntare. Trebuie sa intelegeti ca tot aparatul sub-cortical, impreuna cu sistemul limbic, gestioneaza si o gama foarte larga de informatii emotionale la nivel visceral, gestioneaza activarea si constienta, senzitivul si senzorialul intr-un mod semi-autonom de constiinta. Daca – sa zicem – constiinta e cenzorul, politistul cu pulanul moral, constienta e radio-TV-ul cu info in timp real, iar sistemul limbic e biciul care ne spune “fight/ flight/ freeze”.

Adaugati la asta ipoteza lui Wilhelm Reich ca defensele noastre se “inmagazineaza” in adevarate platose corporale si intelegeti cum, atunci cand ceva “da in clocot” (fie furie paroxistica, sau frica, tristete, dar si veselie, orgasm, durere intensa), poate aparea un scurt-circuit (impropriu spus, mai degraba un short-cut) la nivel talamo-striatal prin care, dintr-o data, compulsia este sa razi (si am mai vorbit de compulsii).

Deci, long story short, oamenii rad cand se gadila datorita unui mecansim pre-format, triplu conditionat bio-psiho-social, in care informatia sub-maximala dureroasa este preluata de creier ca amorsa unui complex de miscari semi-voluntare cu rol multiplu, de recunoastere sociala, de auto-stimulare sau, dimpotriva, auto-calmare (self-soothing). La nivel biologic, neuro-hormonal, relatia timpurie dintre mama si copil pare a fi un factor cardinal. La nivel psihologic, coping-ul si defensele personale pot fi folosite ca model de interpretare al rasului inadecvat sau semi-adecvat. La nivel social, rasul faciliteaza recunoasterea sociala si interjectia solipsistica (ne identificam mental cu persoana care rade, scade anxietatea prin cresterea nivelului de oxitocina), ajuta la formarea bond-ului si accesul la intimitate si grooming social.

G.