poveste din copilarie

Copilaria mea era mereu in alergare. Nu stateam locului, nu dormeam dupa-amiaza, nu voiam sa maninc, nu-mi placea (si nici acum nu-mi place) laptele cald, dadeam televizorul tare, ma jucam mai mult cu baietii, mergeam la pescuit cu var-miu si aduceam sopirle, rime si alte lighioane in casa (de coropisnite imi era frica si ma ingrozeau, intocmai si astazi).

Vacantele (pina in 86, adica pina la 9 ani) mi le petreceam la bunici, linga Giurgiu, pe malul Dunarii. Aveam curte mare, cu vie, zeci de pomi (gutui, pruni, corcodusi, cei mai buni caisi din lume si in ultima vreme si un piersic, care insa facea muci la codita si ii spuneam ca e racit). Bunica mea avea si are nu stiu cite soiuri de flori in toate culorile: crini albi, regina noptii crem, tufanele galbene, flori de piatra ciclamen, albe, rosii, movulii, violete, zorele albe, albastre, mov si roz, crizanteme de la albe la visiniu inchis, muscate in toate nuantele de rosu, de la rozuliu la grena, inca citeva care habar nu am cum se numesc. Aveam si eu un coltisor in care imi sadeam eu flori, in functie de cit de atragatoare mi se pareau semintele, astfel ca obtineam flori de fasole, de porumb, maci, rosii, palamida si odata chiar am prins o zorea. De mindrie ca am si eu flori, pocneam bobocii de crin (daca nu stiti cum se face, n-ati trait la tara).

Dar nu asta era pasiunea mea pe atunci, ci altele doua: sa cos pe etamina si sa cutreier podul. Asta cu cusutul am depasit-o, dar podul mi-a ramas in cap.

Nici acum, daca ma gindesc, nu stiu cit era vis si cit era realitate. In pod era paradisul meu mic, prafuit si inghesuit. Erau cutii, lazi, sobolani si carti. Ma cocotam pe scara, deschideam portita, goneam porumbeii de la cuibul lor, ma asezam cu ursul meu verde si ii citeam ce gaseam prin pod. Cotrobaiam prin cufere, in semiintuneric, si tot ce gaseam mi se parea comoara. Am gasit cartile lui taica-miu din facultate cu semnatura ampla, bogata, cu multe bucle, asemanatoare cu a lui Eminescu, cursurile scrise cursiv de mina cu toc si cerneala (tata era genial la caligrafie), poze mici, alb-negru, cu dedicatii in franceza pe spate (pe una o am acasa la mine, pe frigider, prinsa cu un magnet), carti de povesti fara coperti, dictionare rusesti, jucarii de care nu-mi aduceam aminte, batiste cu broderie, un ilic de oaie cu motive verzi si rosii facute din fisii de piele colorata (cum vind astia la suveniruri pe la marginea Sinaii), ziare vechi, galbejite pe margini, dar inca curate la interior, bete, undite, ace, pantofi vechi, luminari de cununie cu funda, costume de haine roase de molii, radio-uri de lemn gigant (cred ca Darclee era cel mai mare), lampi cu gaz cu sticla sparta si fitile interminabile, rogojini destramate, paturica mea roz moale si cu un maimutoi in mijloc: ce mai, rai pentru imaginatia mea.

Urcata acolo intram in lumea mea, cu ursul ala jerpelit si cu nasul de nastur rupt, cu un ochi pe care i l-am redesenat cu carioca, si lui ii povesteam ce gaseam. Vorbeam si vorbeam si vorbeam. Era locul meu de singuratate in care nu m-ar fi cautat niciodata nimeni. Cind nu scormoneam prin vechituri, stateam si cugetam, imi imaginam cum vorbesc ca un om mare cu lumea, cum toti spun: vai, ce copil destept, doamna ce norocoasa sunteti, imi imaginam cum voi ajunge la fel de desteapta ca tata (care a fost idealul meu de inteligenta, bun simt si calm aproape toata viata mea, si pe care am reusit in multe rinduri sa-l intrec – l-am si imbatat odata, cind aveam vreo 16 ani, ca si-a pus ambitia sa bem cot la cot). Eu sunt si acum un pic peltica, am probleme cu pronuntia lui sh. Exersam pronuntia, faceam gesturi de balerina, probam rochii vechi de pe acolo, ma murdaream in ultimul hal si alergam soriceii, pina cind pe unul chiar l-am prins si m-a muscat de deget, iar de atunci sa nu-i vad. Daca in afara podului eram o “obraznicatura”, cum zicea bunica atunci cind parintii intrebau daca am fost cuminte si ea nu voia sa ma pirasca, in pod eram cum ar fi vrut parintii macar o clipa sa ma vada. Nici acum nu stiu unde eram eu mai cu adevarat, dincolo sau dincoace.

Noaptea visam ca in pod, ascunsa dupa cutii, hirtii si straturi de colb se gasea ceva, pe care abia asteptam sa vina dimineata ca sa-l caut. Senzatia era ca mi s-a revelat ceva si trebui sa caut pina voi gasi. Pina dimineata insa uitam ce cautam, dar asta nu ma impiedica sa caut in continuare.

Aseara, inainte sa adorm, m-am tot gindit ce sa scriu in povestea despre copilarie. Spre dimineata am visat ca sunt in pod, cu mos martin de brat si preparam o ciorba de noroi cu iarba in castroane vechi de pamint. Si mi s-a facut dor de podul meu.