andreanum & co

Astazi am avut din nou un drum la ITM Bucuresti. Trebuia sa iau o hirtie din dosar si sa-i fac o copie, apoi sa o depun din nou la locul ei.

Ajung pe culoarul ingust pe care se gasea biroul cu nr. 8, unde se afla inspectoarea mea, doamna C. Eram prima persoana pt doamna C, dar in fata mea erau 60 de oameni care stateau cu sinii unul in gura altuia, cu geaca unul in chilotii altuia si cu parul unul intre nasturii celuilalt. Nu se putea intra in aglomeratie, nu se putea iesi, nu se statea bine, toate lumea impingea, vocifera, protesta. La un moment dat s-a deschis o usa de la un birou si populatia a cazut, la propriu, varsata in biroul respectiv. S-au adunat de pe jos, de sub ochii deloc interesati sau mirati ai inspectorilor (cite 5 intr-un birou de 3 pe 3, cu birouri, fisete, stive de dosare), care dupa doua sutimi de secunda de atentie si-au vazut de treaba in continuare.

Se stie cum functioneaza acest inspectorat. Se stie cum functioneaza toate inspectorate, camerele, administratiile, birourile si agentiile. Se stie cum stau oamenii mai rau ca oile in tarc, se stie ca nu e spatiu, nu e loc, nu e bunavointa, nu e nimic. Pe nimeni nu intereseaza ca te calci in picioare 3 sferturi de ora ca sa duci sau sa iei o hirtie. Poate sa moara si ma-ta si tot neamul, noua ni se rupe. Stai si crapa, inghite si zi multumesc ca ai unde sa depui.

Mi-am adus aminte, pe cind simteam pulsul celei din fata in git si pe al celui din spate in cur despre “regulile privind transportul in comun” din vremea lui ceausescu. Acolo era directiva de stat ca autobuzele sa fie neincalzite, neaerisite, murdare, cu scaune rupte, aglomerate, fara bare de care sa te tii, fara muzica si fara becuri. Cel mai indicat era sa circuli pe scara, cu usa deschisa. Controlorii (care erau pe atunci taxatori) trebuia sa vinture lumea, sa se scotoceasca fiecare dupa banii de bilet, sa nu stai locului, sa fii umilit, intrebat pe ton agresiv, impins, tovarase, plateste biletul!, tovarasa, esti o nesimtita, cit spatiu vrei sa ocupi? Asa se tinea turma sub teroare, sa nu miste, sa nu aiba spatiu, sa-si ocupe mintea cu necazul grav de a nu se putea urca in singura masina care venea in ora aia. Orice alta problema, care depasea realitatea imediata, era asa de departe si te gindeai asa de greu la ea incit nu mai era nici un pericol. Ce rost avea sa te gindesti la dictatura cind tu nu aveai cu ce sa ajungi acasa, ce rost sa te gindesti la cit de rau e ceausescu cind tu aveai plaminii scursi de aglomeratie, cum sa te gindesti la mincare cind n-aveai loc nici sa respiri…

Nimic nu s-a schimbat decit de forma. In continuare observ multimi, zeci de oameni ciorchine pe la usi si culoare la diverse institutii. Tipa, urla, dar nu se gaseste unul sa dea foc unei usi, sau sa faca scandal, sa se opuna, sa se enerveze si sa provoace o schimbare. Cite unul, rar, isi mai da foc live, in fata camerelor tv. Nu ne place, nu ne convine, dar documentele trebuie depuse AZI si asa ca stam pina rezolvam: o ora, doua, paispe, numai sa ne bage doamna inspectoare in seama si sa ne ia hirtiile gata mototolite.

Ne meritam soarta. Capetele plecate, pachetelul de cafea in plasutza, sarumina si multumesc mult, ma scuzati ca v-am deranjat. Asa va fi si peste 30 de ani. Si peste 300. In epoca internetului in baie, noi predam hirtii fotocopiate intr-o curte, intr-o baraca odioasa in care se inghesuie sute de insi.

Am incercat si doua poze: