Psihopatia si atasamentul malign: ce trebuie inteles

Pacatul capital al psihiatriei moderne e ca a diluat conceptul de “psihopatie”. Spun asta, ca sa avem un preambul la o discutie foarte serioasa pe care vreau sa o fac aici. Principalul beneficiar e Andreea, dar imi doresc ca in aceeasi masura toti ceilalti care cititi sa luati ceva cu voi la sfarsitul acestei lecturi. Va fi un post relativ lung, dar comprehensiv.

Sa stabilim aici, pentru discutii ulterioare, ca psihopatia are doua componente intim legate: atasamentul malign, si comportamentul impulsiv-agresiv. Am sa vorbesc despre amandoua, in masura in care ne ajuta sa intelegem de ce psihopatii sunt predispusi la criminalitate precoce, si moarte prematura prin accident, homicid sau suicid, dar si cum apar din sanul nucleului familial.

Atasamentul malign pleaca dintr-un nucleu familial pervertit. Fie este o familie monopolara, fie o familie nucleara normala dar in care unul, sau ambii parinti sunt dependent de substante, fie familia este normala dar conditiile de viata sunt anormale (saracie, ghetto, razboi). In conditiile in care nevoile copilului sunt refuzate precoce, imaginea adultului cu rol de parentare se va forma distorsionat, sau nu se va forma deloc. O mentiune aici pentru orfani, care – surprinzator – reconstruiesc familia nucleara in comunitate, fiind expusi aici de la varste fragede, si sunt capabili de o dezvoltare normala chiar in conditiile absentei parintilor, doar prin intermediul surogatului dat de comunitate. O alta mentiune pt. standardul de viata (pozitie socio-economica) al familiei, care e un factor existent, dar minor. Psihopati apar din randul tuturor paturilor sociale.

In cursul existentei sale, psihopatul cauta simbioza, fuziunea afectiva cu obiectul proxy care i-a marcat copilaria precoce. De obicei exista o incarcare sexuala puternica, materializata in atitudini vadit provocatoare fata de persoane care sunt asimilate parintelui, care continua apoi in ostilitate si saboteurism. Poate sa fie un alt membru al familiei (uneori fortat sa se angajeze in incest), poate sa fie un membru al cercului de cunostinte, poate sa fie un strain de pe strada. Este singura cale prin care psihopatul poate, natural, sa intre in contact cu emotii tolerabile; majoritatea, de obicei, sunt intolerabile si ascunse in spatele unor defense primitive. Amorsa e retrairea traumei primare, desi exista si fenomene aparent disconexe care fractureaza identitatea psihopatului, ca de exemplu pierderea unei sume de bani, castigarea unei sume de bani, decesul intercurent al unei persoane din cercul de cunoscuti etc. Toate vorbesc despre nevoile primitive ale psihopatului, care – cand simte o amenintare vitala – reactioneaza impulsiv-agresiv, si devine un veritabil pradator uman.

Marca developmentala a psihopatului rezida, uzual, intr-o o tulburare de personalitate narcisica. Chair si la niveluri superioare de functionare, efortul principal al psihopatului, cand intra intr-o comunitate, este sa fie placut de ceilalti, si sa urce cat de repede piramida relatiilor sociale catre o pozitie privilegiata. Pentru asta, isi va pune la bataie toate “instrumentele” comportamentale, si poate – pentru o vreme – sa dea dovada de un mimetism comportamental iesit din comun (pseudo-empatie, pseudo-simpatie etc.). Odata ce considera ca si-a atins obiectivul, sau daca, dimpotriva, eforturile i-au fost in van, psihopatul decompenseaza afectiv, si comportamental. O persoana narcisica poate aparea – mai rar – ca fiind submisiva si modesta, dar in discurs vei realiza ca e o obsesie a unicitatii by proxy, psihopatul submisiv e de obicei reprezentat intr-un “prieten special”, intr’un “copil deosebit”, intr-un “parinte iesit din comun”. La o privire mai atenta, aceste persoane sunt “carriers to the top”, nimic altceva decat unelte pentru ca psihopatul sa-si atinga tinta narcisica, aceea de a avea toata lumea la picioare. Pentru ca alta solutie, in dinamica lucrurilor, nu exista. Victoria, si atasamentul, pentru psihopat, sunt sa isi distruga semenii, sa-si anihileze relatiile, si sa isi asasineze legaturile cu lumea. Si asta, pentru ca in subiacent exista rana rejectului primar, in care copilul din spatele psihopatului a fost respins, umilit, jignit, abuzat, deposedat de drepturi fundamentale ale oricarui copil (drept la afectiune, la educatie, la suport parental).

Nu rareori psihopatii isi aleg parteneri vulnerabili, pe care ii insemineaza/ indoctrineaza cu sistemul lor de valori. Pot sa fie parteneri/ partenere de viata, pot sa fie frati sau surori, pot sa fie unul dintre parinti. Alegerea e pur oportunista, si marcheaza intentia psihopatului de a “folosi” acea persoana ca obiect al unui plan mult mai elaborat de a capta atentia unui “terts”. De exemplu, psihopatul poate sa seduca o fata X, pentru ca vrea sa ajunga la fata Y. Aidoma, o psihopata poate sa se culce cu fratele A, pentru ca are o fixatie pe parintele acestuia. Exista frecvent o atitudine de “proximitate”. Mereu langa obiectul obsesiei lor, mereu criptic. Psihopatii pica adeseori prada fascinatiei lor cu propria mizerie, si isi duc auto-victimizarea la proportii aproape auto-erotice. Totul este permis, atata vreme cat, cel putin ipotetic, vor captura steagul de pe reduta. Iar in acest spirit competitiv, totul este acceptabil, orice merge se pune in aplicare.

Psihopatii sunt cei care se angajeaza in comportamente antisociale (furt, spargere, crime, etc). Psihopatii sunt cei care violeaza femei/ copii. Dar psihopatii sunt si aceia care isi maltrateaza angajatii la locul de munca, acei “velociraptori” carieristici. Psihopati sunt si fratii/ surorile care urmaresc dreptul la o mostenire pana in panzele albe, pentru ca de fapt se simt deprivati de dragostea celorlalti frati si simt nevoia sa fie “ei cei mai iubiti”. Psihopati sunt si iubitii/ partenerii care testeaza loialitatea partenerului pentru a vedea ca ei sunt “cei mai importanti” din viata celuilalt, de obicei in dauna familiei acestora din urma.

Exista doua abordari fundamentale ale psihopatiei: una care mizeaza pe setea imensa de afectiune a psihopatului, care e totodata privat, dar si handicapat, in a inmagazina unitati emotice fundamentale intr-un mod sanatos. O alta se axeaza pe tendinta lor auto-distructiva, si vidul lor interior pe care-l compenseaza doar mergand, mereu, spre celalat, dar niciodata inspre ei.  Atitudinea empatica structurata fata de un psihopat evidentiaza, in conditii de terapie, rana primara, durerea imensa care i-a vulnerabilizat la a considera lumea o simpla prelungire a dorintei lor. Munca e ca ei sa isi scoata “ghearele” din ce e la limita Self-ului, si sa invete sa fie multumiti cu ceea ce au. Capcana e sa faci munca in locul lor, nimic nu bucura mai mult un psihopat decat un gremlin care crede ca l-a inteles perfect. Succesul apare cand invata sa identifice, si sa actioneze in consecinta, la nevoile celorlalti.

Cat despre cadrul dialectic in care previi auto-vatamarea si riscul suicidar imens al psihopatului, e important sa observam ca munca individuala cu acesta are putine sanse de succes, tocmai pentru ca favorizeaza simbioza, si putini rezista tentatiei – metaforic vorbind – de a alapta la san un psihopat, la fel cum putini rezista tentatiei de a salva niste pui de pisica dintr-o apa curgatoare. Dar psihopatul, spre deosebire de o pisica, e premeditat un auto-victimizarea lui. Auto-vatamarea poate fi unealta ultima de manipulare a mediului, sau scenariul salvator in cazul in care psihopatul se simte incoltit. In terapie, e important ca fantezia de control sa fie confruntata, controlata si re-directionata spre o rezolutie acceptabila, care nu implica risc vital.

G.