Reflectii de (om) plecat de acasa
noiembrie 18, 2007
Cat de “roman” eram inainte sa plec, cat de “roman” sunt acum ? Iata intrebarea care se iveste, perfid, cand ma lovesc de mandria, si argumentele grele, ale celor de acasa: nu e …bine sa pleci, ai familie care are nevoie de tine, “tara te vrea”, “e bine si aici”, “si aici se fac bani”, “se traieste bine si in Romania”, “ce faci tu de fapt acolo”?
Exista perspectiva, distorsionata, ca ce m-a determinat sa plec a fost iluzia banilor. Asta e un prim neadevar, de care m-am lovit in toate datile, si cu toate ocaziile, in care m-am intalnit cu cunostinte, si prieteni, din Romania. Cumva, eu aici sunt platit “mult mai bine” (cu siguranta!) decat as fi fost in Romania. Si pentru ca sunt platit “mult mai bine”, imi e mai “usor” sa infrunt “dorul de casa” (sic!) etcetera, etcetera.
Dupa primele dati in care m-am enervat crunt, pentru ca e atat de simplist sa pui problema asa, si cumva jignitor, imunizarea si-a spus cuvantul si am refuzat sa ma mai implic afectiv in chestiunea asta, chiar in vreme ce admit ca, pentru o suma de oameni, e o realitate viscerala. Au plecat din precaritate, au suferit in strainatate, ca sa castige bani, ca sa se intoarca acasa, unde familia le duce dorul, moare de lipsa lor, sa consuma, mainile se frang, parintii se vestejesc si apoi, brusc, miraculos, infloresc cand le-a venit copilul in batatura. Care, intre noi fie spus, n-ar fi trebuit NICIODATA sa plece, iar daca a plecat e cumva vina parintelui, care n-a stiut sa-l tina langa el, sa-i creeze cuib confortabil, sa-i creeze viata, si casa, si masa.
Se pare, deci, ca eu am crescut intr-o familie anormala. Tata, Dumnezeu sa-l ierte, si-a trimis fetele la Internat cand aveau 13 ani, in Fagaras. Au plecat apoi la Bucuresti, la Facultate, si mergeau acasa de doua ori pe an. Taica-meu, stramutat cu familia din Moldova cand avea doi ani, a crescut in Arad, cu unguri si sasi si svabi, si apoi a lucrat la Galati la Cazane, si apoi s-a facut speolog si umbla pe multi. Unchi-meu traieste in Franta, unde a ajuns traversand Dunarea innot la sfarsitul anilor ‘50. Eu am crescut, anormal, intr-o familie caruia i-a placut drumul, poate mai mult decat casa.
Cum sa explic oamenilor ca in Romania nu am avut “lipsuri” fundamentale, practic nici unul. Mancare a fost. Acoperis deasupra capului, a fost. Facultate, am facut. Servici, ala prost si nenorocit din care nu castigam mai nimic. Am avut. Bani, as fi putut sa fac. Nu-i asa ca multi dintre voi, dincolo de astea, nu “vedeti” nimic?
Si, in fapt, aici a fost problema mea. Organic, simteam ca e ceva dincolo de nevoile fundamentale. Fizic, de fiecare data cand am plecat, spre necunoscut, am simtit un entuziasm al omului care de fapt se reintalneste cu o soarta a lui, care-l asteapta la destinatie. Si sa va spun povestea vietii mele…
Am crescut langa taica-meu, care dupa mine a avut cea mai faina meserie din lume. Cand aveam doi ani, am intrat prima oara intr-o pestera. Si am cazut intr-un gur. Un gur e o acumulare de apa subterana, care are “bazinul” tapetat cu cristale absolut incredibile, in agregari romboedrice, si hexagonale. Iar eu am cazut in apa aia, oracaind apoi ca toti dracii pentru ca mi-era foarte frig. Si m-au scos afara, m-au dezbracat de ele (era toamna tarziu), le-au stors, apoi m-au imbracat si am intrat din nou. Inauntru, dincolo de lumina lampii de carbid, n-am vazut niciodata nimic, dar mi-a batut inima in mii de ori cand am “vazut” dintr-o data ceva, ceva nou, ceva care mi-a oferit bucurie pentru acea secunda in care lumina m-a ajutat sa vad.
Asa am trait pana acum, mai tot timpul in intuneric, alergand cu o lampa de carbid prin lume, bucuros pentru un drum de tara inspre Armagh City, pentru o dimineata in Belfast, pentru o dupa-masa in Londra, pentru un bistrou in Utrecht, o cafea in Munchen, o pictura in Paris, un apus de soare in Roma, un vin in Venetia.
N-am sa va zic de parinti sau de familie. Fiecare are un script familial, al meu - v-am spus deja - incurajeaza explorarea si necunoscutul, noi suntem apropiati de departe mai intotdeauna. Dar daca pot sa incurajez ceva la toti cei ce cititi, e sa va traiti viata si visurile liberi de tsarcul confortabil al ceea ce v-a fost instilat ca fiind propriu, si curat, de catre parinti, sau cei dinainte. Si, oriunde ati fi, sa fiti oameni.
Eu n-am fost mai “roman” inainte, sau dupa ce-am iesit din Romania. Sunt lucruri pe care am invatat sa le critic, sa le judec, abia dupa ce am plecat. Cei care “sunt” in Romania sunt in acelasi timp “ramasi” intr-o mentalitate pe care eu nu mai pot sa o accept, indiferent unde as fi, la Montreal sau la Bucuresti, la Madrid sau la Deva. Liber de ea, si totusi inspaimantat de absurdul ei.
Mi-am dorit sa traiesc dincolo de o cortina invizibila, care ne-a separat de ceilalti. Mi-am dorit sa fiu bilingv, apoi trilingv. Am luptat, si lupt, pentru o statura care sa fie pe masura puterilor mele, nu mai mult, nu mai putin. Oare a “ramane” ar fi fost o masura a rezilientei, o “rezistenta urbana” care-i spoieste din start pe cei ce-au plecat intr-o lumina escapista? Nu. Iremediabil, nu.
Cei ce-au plecat, de multe ori, sunt cei care au deschis ochii spre o realitate la care romanii din Romania de multe ori rezista, obstinati, disperati, agresivi. Pana si acei “tigani” despre care presa romaneasca vorbeste cu atata deliciu au, din anumite puncte de vedere, atitudini mult mai liberale. Multi au job-uri legitime, multi se “pierd” in multime, asa cum - prin comparatie - sunt multi romani care, prin mojicia lor, si lipsa lor de educatie si delicatete sociala, devin “tigani”, asa cum ar trebui folosit termenul in lexicon, i.e. “paria al societatii”.
…inchideti ochii.
G.
noiembrie 19, 2007 at 11:29 am
afla care sunt componentele inteligentei emotionale si cum le poti folosi pentru a reusi in viata numai pe http://fabianbecali.wordpress.com/
noiembrie 19, 2007 at 9:25 pm
“Cei care “sunt” in Romania sunt in acelasi timp “ramasi” intr-o mentalitate pe care eu nu mai pot sa o accept, indiferent unde as fi, la Montreal sau la Bucuresti, la Madrid sau la Deva. Liber de ea, si totusi inspaimantat de absurdul ei.”
Poti elabora putin te rog? La ce fel de mentalitate anume te referi?
noiembrie 19, 2007 at 9:34 pm
@Malina: “Poti elabora putin te rog? La ce fel de mentalitate anume te referi?”
Am sa-ti raspund, Malina, daca imi satisfaci curiozitatea de a-mi spune ce, din tot textul, te-a atras la observatia asta in particular.
G.
noiembrie 19, 2007 at 9:40 pm
Pentru ca am si eu o parere despre mentalitatea romaneasca (ca orice roman care are pareri despre orice, desigur
), o generalizare probabil putin nedreapta (in principal se refera la alura perdanta a atitudinii). Si voiam sa aud la ce te referi dumneata cand ai pomenit de ea.
noiembrie 19, 2007 at 10:06 pm
Mey, mia placut mult clipul ala, dar cred ca daca bagai mai multe culorii numai decat negrul era shi mai frumos.
noiembrie 19, 2007 at 10:08 pm
@ Malina: Cred ca e printre foarte rarele dati cand mi se spune “dumneata”; vreau sa iau partea buna a acestui “dumneata”.
Toata lumea din Romania se plange de “mentalitate”, “o” mentalitate care exista, in ciuda faptului ca a fost ridicata la rang de argument suprem. Ar putea sa sune circular, dar invocarea mentalitatii face parte din mentalitatea insasi.
Alta componenta a mentalitatii e ca “orice roman are pareri despre orice, desigur”. Angoasa ca a “nu” avea o parere e cumva sub-social, sub-normal, tipic romaneasca. De la vladica, la opinca, tot romanul ar putea sa conduca tara asta, intr-o egalitate ultima a opiniilor. Iar eu spun ca nu orice roman poate avea orice opinie despre orice, desigur, pentru ca in ciuda aparentelor nu suntem un popor de ingineri, avocati, si doctori.
Iar alura perdanta a atitudinii eu o iau ca pe o agresivitate si spirit antisocial bine ascunse in spatele unui zambet care nu invita decat mai rar la dialog, mai des la monolog defetist. Ai o idee? Esti bou, inainte sa ne intereseze daca ideea e buna sau proasta. Esti descurcarets? Ai…origine sanatoasa? Lasa, nu-i nevoie sa ai idei, ideile otravesc spiritul civic.
Mentalitatea “romaneasca” transcende spiritul “romanesc”, iar obsesia ca ar trebui sa existe un unison mental e ceea ce inca ne haituie, noi fiind cei ce fugim de obicei de cuvinte precum toleranta, civism, chiar daca ne lacrama ochii la fapte de bine de obicei facute de altii.
Dumneamea vorbeste de acea mentalitate romaneasca de om care n-ar avea jena sa calce un caine cu masina, dar isi face mii de cruci la biserica; om care isi baga si-si scoate in privat, iar in public e formator de opinie, sau care formeaza opinie bagandu-si si scotandu-si.
Dumneamea vorbeste de iluzia narcisica a romanului ca tot romanul e destept, titrat, ca tot romanul poate face o facultate. Scoatem pe banda generatii nenumarate de “literati” analfabeti in ale vietii, suntem o tara care produce trei boabe de cucuruz pe an ca sa se planga ca nu cresc pensiile, nu ne place mirosul de transpiratie dar cumparam maxim un kil de sampon pe an.
Mentalitatea romaneasca, in opinia dumneamea, care in auto-suficienta ei considera o invaize a infailibilitatii daca cineva indrazneste sa critice. Spiritul critic, pe de alta parte, e vesnic innecat in bascalie, in ridicol, si in can-can-uri de cea mai proasta calitate. De ce sa dai mana cu cineva, daca poti sa-i scuipi fata? De ce sa oferi apa, cand poti sa mai ventilezi un pic de venin?
In optiunea mea personala, caracterul favorit al romanului este anti-personajul, paiata, clovnul, popa curvar, medicul incompetent, ministrul de educatie analfabet, ministrul de justitie cu cas la gura si corupt, premierul motociclist si presedintele chel, betiv, si singur impotriva tuturor in acelasi timp.
Intr-un mare spirit de victima a societatii, familiei, prietenilor, sortii, Dumnezeului potrivnic, ceasului rau, pisicii negre, gurii de canal cu cinci gauri, scarii pe sub care a trecut din intamplare, romanul tipic sta si munceste pentru ban, fara sa aiba constiinta banului care munceste pe el, care ar putea sa munceasca pentru el, vreodata.
Romanii au o fractie de consum incredibila, fac credite, antameaza bani de la banci, dar n-au nici o secunda constiinta a cat COSTA ca al lor kur sa existe pe planeta asta, sau daca aerul pe care il respira balanseaza, in vreun fel, munca pe care o depun. Iar asta impieteaza segmente de populatie care muncesc din zori de zi, si pana in noapte, ca sa sustina motorul unei economii de care profita gusati, nemernici, si someri.
Someri care pleaca inafara sa intinda mana, dar nu si-ar lua o slujba sub nevoia “facultatilor” lor. Of, cat de buni sunt romanii la scuze, e in opinia dumneamea favorabil sa gasesti rationamentul pentru care ai facut piulita stramb, usile la Dacie nu s-au inchis pana n-au schimbat presele, legile ies din Parlament schioape si se intorc chioare, dam cu bani in stanga si in dreapta dar banii cui ii dam?
Malina, daca cumva te-am inteles gresit iarta-ma. Cred insa, ca daca ai cautat sa vii si sa facem concurs de inteligenta emotionala, ti-ai gresit omul.
Rabdarea mea este minima lunea.
G.
noiembrie 19, 2007 at 10:22 pm
pe mine cred ca zodia ma impiedica sa ma disloc dintr-un spatiu familiar si sa ma plantez intr-un sol nou. In vacante nu simt niciodata nevoia de a reveni curind acasa, totusi. Mi-e teama de necunoscut si cred ca nu as avea vreodata “ceea ce trebuie” pentru a-mi lua inima in dinti si a-mi asuma riscul de a pleca si a ma descurca. Recunosc cinstit ca nu ma arunc nici macar la poker la riscuri mari… iar plecarea undeva asa, sa caut si sa gasesc nu as fi in stare s-o fac. Tot respectul pt cei care pot si vor si au incredere in ei in chestia asta, bine ca exista diversitate inclusiv la asumat riscuri in viata
noiembrie 19, 2007 at 10:54 pm
Multumiri cu plecaciune pentru raspuns!
(si departe de mine gandul unui “concurs de inteligenta emotionala”.)
noiembrie 19, 2007 at 11:51 pm
Mey, am vazut ca ai facut plecaciune, dar Gramo nu a fost pomenit nicio data. Deci, fie iti iei plecaciunea inapoi, fie nu mai faci una data viitoare cand Gramo este pomenit.
noiembrie 20, 2007 at 3:18 am
gura de canal cu 5 gauri :). eu stiam ca aduce noroc, intotdeauna calcam pe ea, cele cu 4 (majoritatea) erau de evitat :).
noiembrie 20, 2007 at 2:21 pm
si mergeai cu capul plecat pe strada ca sa numeri gaurile de pe capac?:))
bunica stia chestia cu florile de liliac cu 5 petale si ce le mai cautam primavara si ni le puneam in sin si sub perna (macar miroseau frumos si ne mai zgaibaram si pe garduri dupa flori, draci de copchii).
imi iau un bobirnac pentru devierea de la mentalitatea nedeterminata si neterminata la flori de liliac ?!?! sigur ca da …..
noiembrie 20, 2007 at 2:43 pm
hai ma yavae ca asa era. daca calcai pe capacul cu nr par de gauri aveai ghinion. mai era si verde stop si gasirea trifoiului cu patru foi. si da, la liliac era important sa gasesti floricica cu nr impar de petale
iar noi cred ca suntem offtopic.
noiembrie 20, 2007 at 3:26 pm
iar tu cred ca ai nevoie de vacanta
mai 7, 2008 at 2:57 pm
Probabil ca replica mea e deja tarzie si neavenita, ceea ce nu ma deranjeaza deloc; scriu din dorinta (tot organica de a ma elibera, si din lipsa de finante si “mentalitate” de a ma duce la psiholog).
Am ajuns atat de patetica incat googaluiesc (asta e termen englezesc, invatat de la prietenii mei Aussie: googling se zice), deci googaluiesc pur si simplu cuvintele: sa plec de acasa. Asa v-am gasit!
A! si mai scriu dintr-um motiv: ca sa-mi demonstrez mie insami ca n-am uitat fineturile limbii mele (greseli ortografice am facut intotdeauna, nu se pun), fiindca deja simt ca incep sa ma pierd de tot, chiar de tot… (
Am fost dintotdeauna o tiganca nomada. Sunt o rebela din fire, cum imi zic amicii de-aici (”plin de profunzime”): wild thing. Dupa cateva incercari nereusite de a fugi, la 18 ani in sfarsit am plecat la faculatate si de atunci nu m-a prins anul in acelasi loc. Eram celebra in Regie pentru constiinciozitatea cu care imi mutam dulapul de lemn masiv cu oglinda pe mijloc si plin de molii si boarfe, mostenire de la bunica, dintr-o scara din Regie in alta. Aveam (cred ca-l mai am desi nu l-am bazut de secole si vorbit din joi in Pasti un amic strasnic din Maranures, muntoman de 2.5m, care-l muta singur. Odata mi-a spart oglinda drept pentru care l-am bodoganit pana m-am maritat). La sfarsitul facultatii care a durat destul de mult, cam 6 ani suplimentati de mine cu unul in care am vrut sa schimb macazul din nou, vazusem deja aproape toata Europa si US pe care am detestat-o fara drept de apel. Asta nu inseamna ca n-as sacrifica si vreo 2-3 ani acolo, dar chiar sacrificiu s-ar numi!
in care m-am intors de 3 ori acasa (NB: nu stau decat la capatul celalat al pamantului, mai departe e numa’ NZ), asta pentru ca nu mai putem sa respir, organic vreau sa spun nu imi mai oxigenam plaminii si mai ales creierul; deci dupa 2 ani in care ai mei m-au vizitat cam 2 luni si barbatul si-a luat bilet de avion luna viitoare de tot, ei bine, eu ma scol dimineata nu cu vise ci cu mirosuri… Cu miros de brad si de aer tare de iarna, cum mi se intampla la casa noastra de la Sinaia, am ajuns sa visez cersetori care ma implora sa vin acasa sa-i ajut, si noroaiele din Bucuresti pe care le gaseam dimineata dupa ploaie, pentru ca dupa ploaie e singurul moment in care in Bucuresti aerul pare curat si respirabil.
Cu fuga mea de idei si tot am ajuns cu povestea in ziua de astazi. Practic cu prima oportunitate eram gata sa plec cu ochii inchisi! Ceea ce am si facut! Contract in AU. Lasat sot(nu de tot), parinti nu mai vorbesc (singur copil), prieteni de suflet, si dusa…
Ce-am mai lasat??? Cam atat. Stau acuma si ma intreb daca asta era toata viata mea?!
Dupa aproape 2 ani de strainataturi (si sens figurativ si peiorativ…
N-am crezut s-ajung a muri vreodata, si aici mor incet si singur, cu fiecare cuvant pe care-l uit (fiindca in ciuda meseriei am memoria scurta), cu fiecare zambet fortat pe care-l returnez (ca deh, asa e frumos si politicos intr-o societate civilizata), ci fiecare No Worries care-l pronunt cand ma gandesc ce popor de dobotoci indoctrinati in niste mentalitati atat de diferite de ale noastre, dar GUESS WHAT: tot MENTALITATURI se numeste domnu’ Mutzunache! Daca vrei divaghez pe subiectul asta o saptamana.
Culmea ironiei: am un cuplu de romani care se iubesc tare mult si tot Mutzunache se alinta unul pe altul. la inceput te-am banuit ca-i fi el, dar nu, el e muuult mai romantic (desi n-o recunoaste nici in ruptul capului ii e tare dor de casa).
Ca sa creionez si eu o concluzie la avalansa mea inconsistenta de idei: m-a imbogatit experienta asta, ca si toate celelate pe care le-am avut prin calatorii. Nu o sa pot sa traiesc niciodata mai mult de juma de an fara un iz de Mediterana, o umbra de renascentism si o chitara sau un acordeon (numai auditie), poate ca n-am ales bine tara, poate ca aurei mele nu-i prieste aici, tot ce stiu e ca fara Europa nu pot sa traiesc, ca am in suflet in loc de prieteni, parinti si un sot o gaura neagra care ma suge incet dar sigur, iar pentru mine acasa este intotdeauna Romania.
mai 7, 2008 at 4:22 pm
@Popic: multumesc pentru comentarii, ma bucur din suflet ca suntem cititi pana si in Australia. Nu pot sa pun la paritate experienta mea cu a ta, apreciez foarte mult ca ai puterea sa admiti instrainarea de casa. Eu nu am simtit-o. Dar asta nu inseamna ca nu exista.
Oricum, sper sa ne citesti in continuare, dupa cum probabil ai citit ne-am mutat la http://andreanum.org
Toate cele bune,
G.