andreanum & co

Scriu acestea in timp ce imi rumeg doza zilnica de fibre. Fibrele sunt bune pentru organism, scad colesterolul, si s-a demonstrat ca folosite in mod regulat previn aparitia cancerului de colon, diverticulozei, polipilor, si hemoroizilor.

Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre eterna mea stupefactie fata de efectul mediului virtual asupra granitelor dintre indivizi. O stupefactie altfel informata, presarata de curiozitati si - ca mai tot timpul - provocatoare.

O doamna comenteaza in raspuns la “Ziua cea mai neagra” ca si cum ne-am sti de o viata. Si nu ne stim. Imi recomanda niste lucruri; ii multumesc, dar nu ne stim. O secunda, cand citeam, am avut o scurta, dar violenta, descarcare de bila, care mi-a urcat un gust amar in gura. Noroc ca batoanele de la Quaker sunt dulci.

John Suler vorbeste de o sextada de corelate ale comportamentului in cyber-spatiu. In primul rand, spune el, atitudinea online (vezi si studiile lui Young, Shapira, Mandrusiak, Mishara, comunicarile lui teWildt, Gabbard, etc.) e marcata de dizinhibitie si porozitate a spatiului vital inter-individual. Daca intr-o lume reala ne ferim sa deschidem gura datorita unei pleiade de semnale ca poate n-ar fi potrivit, cand ne uitam blanc la un ecran, si avem o tastatura, nu exista bucla de feed-back inhibitorie care sa ne ajute la actul rational de a nu comunica, mai ales in circumstante asincrone cum e de exemplu un listserv, forum sau mailing-list.

In al doilea rand, e anonimitatea. Ulise il orbeste pe ciclopul Polifem dupa ce este prins, nu inainte de a-i spune Nemo sum. Intrebat de ceilalti ciclopi cine l-a ranit, victima urla intr-un acces de furie extrema Nemo fuit! Nemo fuit!. A fost Nimeni!

Aidoma, intr-un mediu virtual suntem cine vrem; suntem nimeni. Eu, pentru voi, sunt Mutsunake care in viata de toate zilele e poate psihiatru; poate medic; poate sunt barbat; poate sunt in Canada. Poate nu, sau nimic din toate cele de mai sus. Poate sunt Nemo, si mi-am recreat o identitate convenabila.

Dar identitatea convenabila, indica evidentele pe care le avem, nu e aleatorie, ci in toate cazurile reprezinta o elongatie a propriului nostru Self introjectat in Cuvant, in Avatar, in Profil. Suler ii spune introjectie solipsistica, luand termenul din semiologia clasica a disocierii, dar si a delirului de referinta si a delirului mistic. La schizofreni, fragmentarea Eu-lui e insotita de transplantarea deliranta a anumitor trasaturi de caracter la anumite persoane, care devin familiare si infamiliare totodata. In cazuri severe, cum ar fi de exemplu in sindromul Ganser, pacientul schizofren crede ca parintii i-au fost inlocuiti cu surogati. La celalalt capat se afla solipsismul in mediul virtual, unde o bucatica din noi se regaseste in persona online, dar si in ceilalti locatori de rol care devin recipienti ai gandurilor noastre, si rezonatori ai dorintelor noastre.

In articolul The Online Disinhibition Effect Suler vorbeste de fenomenul de mai sus in stransa conexiune cu disocierea, atat a Self-uli, dar si a Id-ului (disociere a imaginatiei). In fapt, aici se creaza cocktail-ul de conflict. Aproape invariabil, ca si in schimbul de comentarii de care vorbeam, datorita porozitatii granitelor si a injectarii reciproce de Self intre doi sau mai multi poster-i, apare agresivitatea, si totul se transforma intr-un razboi al vorbelor (flame-war). Virginia Shea comenteaza pe larg in Netiquette ca in astfel de ocazii cea mai sanatoasa atitudine e sa raspunzi, si sa recreezi un anumit “realism” al relatiei. Ce-ar fi daca jignirea s-ar fi intamplat intr-un mediu autentic? - intreaba ea. Ce-i drept, cyber-spatiul nu e un mediu autentic, dar poate deveni daca ramanem fideli persoanei noastre in mediul real.

S-a stabilit ca la copiii scolari, aceia care isi construisera alter-ego-uri false online aveau o anxietate mai mare, erau mai izolati, sufereau intr-o buna masura de tulburari de comportament, aveau performante scolare mai slabe, si in general aveau scoruri mai scazute la instrumentele uzitate de cercetatori ca sa stabileasca eventuale corelate intre Avatar si individul real. Dimpotriva, aceia care se reprezentau fidel online (varsta, inaltime, abilitati etc.) erau de obicei copii fara trasaturi “off-the-chart”. Departe de a considera rezultatul definitiv, dar iata ca putem conceptualiza ca, de multe ori, “razboiul vorbelor” nu e altceva decat o expresie a dezadaptarii - de data asta - din mediul real, nu virtual; Avatarul poate fi considerat personalitatea alterna, perfectionata, mult mai apta de a gestiona conflictul. Aceasta aptitudine, pe de alta parte, trebuie testata si rafinata. Troll-ii virtuali care ajung in comunitati virtuale si incep sa faca ravagii prin comentarii vadit provocatoare sunt in aceasta categorie de multe ori; o sub-categorie mult mai aparte e a acelora care au inflexiuni narcisice, si in incursiunile lor cauta dezbaterea intelectuala rafinata care se termina cu “lovitura fatala”, spre dezgustul comunitatii.

In mediul virtual, cu putine exceptii, mai tot e permis atata vreme cat nu exista Autoritate cu “A” mare. Spun de autoritate pentru ca in mediul virtual exista o morala. Din momentul in care doi indivizi comunica, si coopereaza, se creaza un cadran moral, chiar daca uneori e in flagranta apozitie cu morala sociala. Unele dintre cele mai socante cazuri sunt ale acelora care pun mesaje pe Internet in cautare de victime ale unui act imoral sau amoral (BDSM, pedofilie, gangbang, dar si autorii vestiltelor “scrisori nigeriene”) ; alteori, si am sa vorbesc despre asta in alta parte, e vorba de turism suicidar sau homicidar. Vezi cazul canibalului german care a facut un pact cu un inginer sa il manance, apoi sa il ucida. In preent, individul - acum dupa gratii - a devenit vegetarian pentru ca daca nu poate manca om, carnea n-are sens.

Acestea fiind zise, dar mai mult pentru ca intre timp mi s-a terminat atentia distributiva si trebuie sa ma intorc la treaba, rogu-va, inainte sa cititi/ scrieti, ganditi-va cine sunteti voi, nu cine suntem noi.

G.