andreanum & co

In chestiunea tulburarilor de personalitate e de obicei cuminte sa nu te pronunti definitiv. In galeata cu supa primordiala din care au iesit pe rand negrii mititei, pigmeii canibali, si homo erectus (sic!) cineva a avut amuzamentul de a arunca la gramada un set incognito de ingrediente, sare, piper din belsug, si o radacina de matraguna. Nu de alta, dar o personalitate fara un pic de otrava n-are nici un farmec.

Intr-o vreme cand “humour” insemna doar umoare, Hippocrat a impartit turma in patru, plecand de la ipoteza deloc stiintifica, dar ingenioasa, ca o dominanta a unei umori “vitale” dicteaza felul omului. Ai prea multa flegma? Esti flegmatic. Bila galbena? Coleric. Neagra? Melancolic. Cum stai cu tensiunea? Esti sanguin.

Pana in zilele noastre, nu pot spune ca omul s-a inselat foarte mult. Cand spun asta, ma gandesc ca, o mie de ani mai tarziu, traim tot cu o clasificare a tulburarilor de personalitate de tip “cluster” (multime).

Multimea A e aceea a personalitatilor ciudate, mistice, suspicioase si izolate: paranoici, schizoizi, schizotipali. Flegmaticii melancolici cu momente de colera.

Multimea B, temperamentele vulcanice, labile emotional, impulsive, exhibitioniste, externalizante: histrionic, borderline, narcisic, antisocial. Acei colerici sanguini cu momente melancolico-flegmatice.

Multimea C, anxiosii, evitantii, perfectionistii, submisivii…melancolicii flegmatici cu momente sanguine colerice.

Undeva de pe margine, pe banca de rezerve, pasiv-agresivii si depresivii sunt cumva inclasificabili, pentru ca n-au o dominanta. Acei “grumpy old men”.

Esti, sau nu, o personalitate patologica?

Dar daca esti, si nu stii?

Traim dupa o paradigma morala care separa graul de neghina, binele de rau, utilul de inutil, functionalul de disfunctional. Undeva, am tras o linie care spune “asa da”, dupa care incepe “asa nu”-ul. Ce determina, de fapt, cine e sanatos, si cine nu?

In psihiatrie, dar si in viata de zi cu zi, insistam sa aplicam aceeasi regula procrusteana vis-a-vis de “sanatate”, care sta sprijinita pe existenta unui rift, a unui abis intre cel sanatos, si bolnav. Ca si cum creanga uscata a unui copac ar inceta, miraculos, sa fie parte a acelui copac. Ca si cum copilul bolnav ar inceta sa fie copil. Ca si cum prietenul schizofren n-ar mai fi prieten. Avem nevoie…da, avem nevoie de un gard alb, care circumscrie “acei” oameni intr-un tsarc. Flegmatic coleric sanguin melancolic. Flegcolsancolic. O strutocamila.

Aidoma, in privinta personalitatii ne-am grabit sa identificam acel “patologic” dupa care ne ghidam obstinat, pe care incercam in ciuda frustrarii sa-l tratam, sa-l analizam, sa-l aducem pe calea cea buna. Si asta, in timp ce vorbim din ce in ce mai putin despre personalitatea “normala”; ea e de obicei dedusa ca o majoritate silentioasa, putin “dusa cu cercul” dar insuficient sa fi traversat abisul, in partea cealalta.

O minoritate de oameni, printre care ma numar si eu, credem ca drumul de la personalitate normala la una patologica e continuu, iar alunecarea in patologic la inceput subtila, mai apoi evidenta, in cele din urma toxica pentru individ. Iar acest drum incepe la nastere. Ne nastem vulnerabilizati pentru un anume fel de a fi, avem un temperament care ne limiteaza optiunile de dezvoltare. Eric Eriksson vorbeste de adevarate crize existentiale pe care le traversam. Taibi Kahler, pe de alta parte, sustine ca avem abilitatea innascuta de a o sfarsi in oricare personalitate; una devine de obicei majora, dar alta minora. Una e functionala, alta e de extrema. Acel “prieten care la nevoie se cunoaste” ar fi personalitatea noastra extrema. Sa zicem ca in mod normal suntem extrovertiti, pro-sociali, flexibili emotionali, dar cand pica bomba devenim introverti, suspiciosi, evitanti, rigizi cognitiv. Johnson vorbeste chiar de un “egalizator de caracter” pe care il modulam diferit, intr-un “cantec” unic fiecaruia.

Cantecul nostru intrapsihic e, in fapt, personalitatea noastra. In solitudine, holbindu-ne curios in intunericul vremii, vedem acea reflectie care suntem noi, cu caracterul nostru. Robinson Crusoe, de exemplu, inventeaza a la limite un negru canibal intr-o Vineri care devine real pe masura ce relatia cu Siesi devine mai pregnanta. Si eu, si tu, avem un Vineri cu care ne-am conversa pe marginea prapastiei; Kahler nu i-ar zice negru canibal, i-ar zice “personalitate de baza”. Cloninger i-ar zice “temperament”. Acolo, de multe ori, se afla matraguna. Freud a numit aceasta matraguna “conflict primar”, si a otravit pe veci studiul personalitatii. Freud era un religios rigid intr-o Viena pervertita si perversa. Ca si multi catolici inaintea lui, a considerat ca Sufletul omului e Pacatos prin excelenta. De-aia de mici visam la falusi si sfinctere, in vreme ce Spiritul viseaza la Dumnezeu.

Exista totusi, indicii ca de undeva, personalitatea noastra e disfunctionala. Indiciile sunt la mai multe nivele fenomenologice. Primul, si cel mai frecvent, e in noi insine. Dar e el oare suficient?

Daca eu nu ma simt bine cu mine, am o jena interioara permanenta, sunt stressat indiferent, nu ma pot bucura, trebuie sa controlez totul, chiar si in vacanta cand ar trebui sa ma relaxez. Daca n-am prieteni si urasc ca n-am prieteni, pentru ca toti fraierii au iar eu nu sunt fraier, si urasc ca lumea prefera fraierii aia…e oare suficient ca ALTUL sa spuna ca am o personalitate patologica?

Si asa ajungem la plafonul social. Conditionarea sociala e cea care perfuzeaza din belsug conceptul de personalitate. Discutam azi de social connectedness ca un pilon al vremurilor noastre, cand ne dedicam zelos constructiei de cubicule anomice, in care sa stam confortabili noi, cu Vineri, si o punga de pop-corn. Cand iesi pe usa, in societate, si esuezi lamentabil sa ai o fiinta sociala de succes, si o iei pe o tangenta periferica, legea zice ca ai o problema de personalitate. O tulburare de personalitate.

E interesant de observat aici ca intre Self, si Lume, e un permanent dialog hermeneutic. La interfata dintre Self, si Lume, apare observatia ca ceva nu e in regula. Ce nu e in regula e patologic daca rezista suficient de mult incat sa devina o regula de viata a individului. Intr-o oglinda cinica, “normalul” celui care sufera de o tulburare de personalitate devine anormal din perspectiva oglinzii.

Un al treilea plafon de interpretare e cel medical. Ma intorc la Hippocrat. El observa ca anumite personalitati sunt mai predispuse la anumite boli mult mai “palpabile”, ca infarctul cerebral, ocluziile intestinale, infectiile. Mens sana in corpore sano - s-a zis mai tarziu - cam pe la Galenus. O intreaga cohorta folclorica spune ca unora le “iese otrava prin piele”; oamenii rai trebuie ca sunt urati, li se citeste in ochi, pe piele, in fanere. Iarba rea. Personalitatea malefica. Oamenii astia invariabil sufera de boli dureroase, impuroiate, bubonice, si ii contamineaza pe cei din jur.

Dar ce se intampla la nivel fenomenologic? Daca personalitatea e un proces creativ, o magma in permanenta formare, ce reguli o guverneaza? Stim ca Divinul a ordonat cerul de Pamant, plantele de animale s.am.d. Dar care sunt paradigmele dupa care functioneaza Persona?

Filosofi, matematicieni, psihologi, psihanalisti, sociologi, guru, preoti, prelati, monahi si monahei, Mutsunaki si samurai Ronin…toti parem ca ne raliem unui acelasi set de reguli in felul cum operationalizam Binele, si Raul. Freud i-a spus Eros si Thanatos. Eric Berne nu s-a impacat cu ideea asta si a vorbit de recunoastere, de drive, de stroke. Prin anii ‘70 dogma berniana era foarte apreciata pentru ca populariza Sufletul si Persona ca fiind cool. Dusa era apasarea psihanalizei cu inflexiuni de gotic si baroc, acum vorbim de personogeneza roccoco si New Age.

…Va urma