andreanum & co

Filosofi, matematicieni, psihologi, psihanalisti, sociologi, guru, preoti, prelati, monahi si monahei, Mutsunaki si samurai Ronin…toti parem ca ne raliem unui acelasi set de reguli in felul cum operationalizam Binele, si Raul. Freud i-a spus Eros si Thanatos. Eric Berne nu s-a impacat cu ideea asta si a vorbit de recunoastere, de drive, de stroke. Prin anii ‘70 dogma berniana era foarte apreciata pentru ca populariza Sufletul si Persona ca fiind cool. Dusa era apasarea psihanalizei cu inflexiuni de gotic si baroc, acum vorbim de personogeneza roccoco si New Age.

Personogeneza roccoco si New Age incep si se termina cu excitatia maniacala care a inconjurat explozia farmacoterapiei in domeniul psihiatric. Nu cred ca Lehman isi imagina cand se juca cu clorpromazina aici, unde lucrez si eu in prezent, ce va aduce urmatoarea jumatate de secol. Probabil ca ar fi fost dezamagit teribil; in anii ‘60 insa, se intamplau o gramada de lucruri minunate. Visam la Luna, la stele, americanii visau ca rusii inventeaza nave spatiale iar rusii trimiteau o catselusa Laika sa-si scrie memoriile pe orbita. Aidoma, in stiinta Skinner devenise un al doilea Pavlov, doar ca folosea maimutse si nu caini cu canula gastrica. Amicul Milgram isi facea experimentele de submisivitate sociala, iar Klein trata anxietatea cu antidepresive, spre oroarea comunitatii medicale. Rob Spitzer, un sceptic al modelului psihodinamic, observa ca se practica atat de des samanismul in meseria noastra ca mai bine ne-am spovedi periodic, si propunea un model empiric de clasificare. DSM. Diagnostic and Statistic Manual.

Pana in ziua de azi, Spitzer si Williams isi apara cu indarjire modelul, pe principiul: “stim ca e rau, aratati-ne unul mai bun”. Si nu exista. Chiar daca in Europa se prefera ICD (International Classification of Diseases) eliberat de OMS, (Organizatia Mondiala a Sanatatii), canvas-ul e aidoma DSM-ului. Punct cu punct. Spic cu spic. Spitzer cu Spitzer.

Nu-i de mirare ca in valtoarea anilor ‘60, ‘70, psihiatria a pierdut enorm credibilitate. Cum adica, ce ne-au invatat Freud, Jung, Menninger, Adler, Millon, si altii ca ei, erau verze si conopide? De fapt tot ce se intampla e un dezechilibru chimic? Trist. Foarte trist. E ca si cum intr-o zi Dumnezeu s-ar dovedi ca nu e de fapt decat o combinatie specifica de neuromediatori in fanta sinaptica, iar viata de dupa moarte o pasagera trecere a unui curent supravoltat prin teaca de mielina, intr-un vesnic drum de la un neuron la altul. Dar stai! Poate ca de fapt chiar asa stau lucrurile! Poate ca Dumnezeu nu e altceva decat visul tomnatic al unui ribozom!

Si asa ajungem inapoi la miezul problemei. Prin conventia de a fi definit anumiti taxoni am presupus, in acelasi timp, ca ei sunt biologic valizi, si naturalistic expresivi. Daca spun “broasca testoasa”, ma refer la o categorie de animale care au o carcasa chitinoasa si pe fata, si pe dos. Daca spun curcubitacee, ma refer la castraveti. In schimb, daca spun “personalitate dependenta”, ma refer la o masa care poate fi si castravete, si broasca testoasa in acelasi timp. Un “a fi” SI “a nu fi”.

Suntem ciumati, ca urmare, in evaluarea personalitatii, monofazic, multifazic, categoric sau dimensional. Firea omului nu e facuta din caramizi, ci dintr-o tsesatura fina tetradimensionala, care raspunde si trecerii timpului , dar si fracturilor din timp, i.e. evenimente de viata catastrofice, moartea cuiva drag, nasterea unui copil s.a.m.d.

Mai mult, suntem impartiti. Psihodinamicii cred in continuare ca daca esti atent, si ai metoda, poti sa recunosti “iarba rea” din frageda pruncie. Un amic de-al meu, pediatru comportamental cu influente eclectice, povesteste cu haz cum, cand i-a nascut sora gemeni univitelini, unul plangea si era agitat, celalalt era calm si zambitor. Ala agitat a crescut sa devina un dezinserat social, dependent de substante, si cu pulsiuni antisociale. Kernberg decidea, acum 10 ani, ca exista “borderline” inainte de 10 ani. Cu alte cuvinte, avem copii sub 10 ani care se automutileaza, au un “vid interior”, sunt impulsiv-agresivi, disociaza frecvent, si toate astea la un loc sunt o marca “patologica”.

Altii zambesc si spun ca singura tulburare de personalitate inainte de 18 ani e adolescenta. Westen si Shendler, de exemplu, au creat un test de personalitate care genereaza, folosind un model ierarhic, 11 factori de personalitate; Livesley zice ca, par contre, ar fi doar 4, ca frunzele unei margarete pe un nucleu “unic” de tulburare de personalitate, in esenta ereditar, temperamental. Costa & McRae sunt foarte la moda cu acronimul lor de personalitate OCEAN . Deschidere catre ceilalti (O); constiintiozitate (C); extroversie (E); afabilitate (A); neuroticism (N).

Imaginati-va ca fiecare dintre factori poate varia de la lipsa completa, zero, zilch, nada, la expresie exagerata, toxica. Cum o fi o persoana careia ii lipseste complet extroversia? O fi introverta? Nu, e chiar mai putin decat atat. Schizoizii, de exemplu, se lanseaza in adevarate excursi fantastice, eidetice, au o experienta senzoriala de multe ori tangenta la realitate; pe de alta parte, n-au nici un prieten, si nici nu-i intereseaza sa aibe.

Iar noi traim intr-o lume nebuna. Nevrotica. Neurotica. Toti credem ca avem “neuroticism” din belsug. Tu, eu, precupeata de la colts si militanul din intersectie. Suntem toti nevrotici. Ei bine, nu! Neuroticismul e cel mai des uzitat, in mod eronat, cuvant. Pentru ca in esenta neuroticismul e bun. Excesul neurotic, marcat de “metabolism psihic” crescut, e de obicei marca anxietatii, a asteniei emotionale (un termen pe care-mi pare rau ca l-am pierdut printre pastile de coenzima Q10). Ce au precupeata de la colts si militanul din intersectie e ignoranta, marcata de asperitate comportamentala. Ei par nevrotici, dar in fapt n-au afabilitate, nu sunt agreabili, si poate nu sunt nici extroverti.

Dar uite care-i buba cu un model dimensional al personalitatii, care mie personal imi pare Sfantul Pocal al meseriei. Cand tratez? Asta e drama psihiatrului, a medicului in general, pe care pacientul o are fix inainte de a se programa la practicianul lui, dar nu dupa aia. Dupa aia, Dumnezeu cu mila, te-am vazut, e musai sa ma tratezi.

Cand tratezi? Intrebarea asta pascalica e de obicei sanctionata samaritean: mai bine sa tratezi si sa nu fi fost nevoie, decat invers. Nu va pare rezonabil?

va urma