Avantasia – Scarecrow (2008) (P)review

Nu trebuie sa fii un adolescent in furtuna testosteronica si cu un ten denivelat precum Carpatii de curbura ca sa apreciezi power-prog-ul melodic. In toata splendoarea lui de kitsch, si cu deloc-trivialul double-bass secondad de arpegii care mai de care mai scandaloase, e foarte probabil ca aici rezida, dintre toate ramurile pe care le-a generat rock’n'roll-ul, esenta originara a anilor ‘50.

Iar Germania, dupa Suedia, e un adevarat fief de power-prog. De aici au plecat Kai Hansen si Ralph Scheepers (initial), iar apoi Mischa Kiske, Roland Grapow, Mischa Weikath s.a.m.d., sa cante “Maiden on speed”. Tot in lumina Maiden si “Live After Death” a crescut si micutsul Tobi Sammet, care prin liceu a infiintat o formatie asa, de amorul artei, cu un nume la fel de serios ca si personalitatea lui. I s-a spus Edguy.

Dar aceasta nu e o poveste despre Edguy.

Este o poveste despre Tobi Sammet, care a crescut ca si noi cu Falcor, Fantasia, aventurile cavalerilor Mesei Rotunde, Arthur, Sfantul Graal, Avalon si toate celalalte pseudo-legende ale anilor ‘80. In timp ce Romania visa la salam de cal, nemtii ne alimentau cu casete VHS resapate pentru ca Irina Margareta Nistor sa devina o eroina, un mit.

Dar dincolo de aparenta discordanta intre Tobi Sammet si IM Nistor, exista o uniune care se cheama…Avantasia. Mai in gluma, mai in serios, la intorsursa mileniului a venit vremea “Operelor Metal” sa cucereasca mainstream-ul power-prog. Iar Avantasia a luat pe multi prin surprindere, desi avea o poveste subtire, versuri de o engleza indoielnica, si cu un final (ne)asteptat.

Zica altii ce o zice, surpriza a fost Mischa Kiske. Dupa ce Mischa Kiske a blestemat ziua cand a inceput sa cante metal, si a inceput sa cante folk si colinde, rock-ul i-a scris epitaful, si l-a bagat la categoria “fusa, si sa dusa”. Tobi Sammet in schimb l-a convins, impotriva oricarui bun simt, ca merita sa cante pe Avantasia…si unde mai pui ca mister Kiske avea nevoie de niste bani…Restul e, cum se zice, istorie. Si uite asa, pe Reach out for the Light, intro la prima parte Avantasia, un Kiske spectaculos, majestic, triumfator, revenea – ca domnita din poveste – pentru un encore. Si inca ce encore! Cine stiti, aduceti-va aminte de The Tower.

Si pentru Kiske, dar si pentru Sammi si ceilalti participanti la proiectul Avantasia, s-a facut o valva teribila. Ca urmare, Kiske a marsat o vreme impotriva curentului cu SupaRed, un esec dramatic in cele din urma, dar deh. Asteptam acoustic-ul de la Longing…din nou?

Veni si Avantasia 2, unde Misha facu o figura frumoasa ca in fotbal, primele 5 minute. Avantasia 2 l-a avut la mansa, extensiv, pe Timmo Tolkki, inainte ca acesta din urma sa faca un break maniacal. Booon…

Si s-a terminat aventura. Avantasia era o piesa de colectie, statea bine intre Helloween, Gamma Ray si Edguy, si cine il venereaza pe Kiske mai invartea, o data, cu obida, paragrafele mai sus mentionate, sau se intorcea la originalele Keepers. Dar apoi, mare, se facu ca Tobi Sammet a anuntat ca urmeaza o …noua Avantasia!

Moment la care pentru o secunda mapamondul a incetat sa se invarta. Vantul a incetat sa bata. Mustele au incetat sa suga materii organice din cunoscutele mormane de noroc. Tobi Sammet lansa o…noua Avantasia! Si, mai mult decat atat, Kiske se intoarce!

Mutsunake asculta, chiar acum, Avantasia Scarecrow . Proaspata. Calda. De pe cuptor.

Iar impresiile la prim-ul spin, fix pe melodia Shelter from the Rain sunt exceptionale. Tobi n-a pierdut vremea in ultimul cincinal, desi Edguy s-a dat la fund ca’n bancul cu homosexualii. De la primul acord, ai o imagine de ansamblu a scenei. Tot ce e nou, tot ce e de buna calitate, a fost bagat la creuzet si la mazeta, iar cand Roy Khan isi aduce cunoscutul registru “de jos”, dar si falsetto-ul (in Twisted Mind), stii ca esti pe drumul cel bun. Nimic nou pe versantul liric, e la fel de cizi, dar dupa mine ar putea sa fie si granule de creta din Creta, si tot nu mi-ar pasa. Aranjamentul, bineinteles, Sascha Paeth, stiti deja despre cine vorbesc. Iar melodia care da numele albumului (The Scarecrow) e o bucatica de miracol muzical. E, de asemenea, de apreciat, ca Sammet si-a mai revenit vocal, si nu le lalaie in vibratto foarte mult, incepuse sa ma enerveze. Are mult mai mult control, e mai matur, a furat un pic meserie si de la Jorn Lande.

Primul break in album e deja-single-ul Carry me Over care e foarte mult Edguy, foarte putin in rest. Probabil daca ai fi sub influenta vreunei substante ilicite ar putea sa fie ceva, dar altfel e piua-si-de-la-capat. Lucrurile caleaza un pic si la urmatoarea statie cu Amanda Sommerville, autoarea limbii-de-miere din Aina (din nou, pt. cunoscatori). In timp ce ascult, recunosc viorile “romantice” care-s musai obligatorii pe o Metal Opera, dar si percutia electronica a la Enya. Apropos de percutie, la manivela pe Scarecrow e domnul Alex Holzwarth, care face naveta zilele astea intre Rhapsody of Fire si Sieges Even, de care o sa va zic alta data. Foarte bun tobosar, extrem de tehnic, un adevarat virtuos al cinelelor.

Un alt dracusor sacru care s-a lasat convins de Tobias sa cante pe Scarecrow e nimeni altul decat Alice Cooper, care-si face aparitia dupa momentul instrumental-poetic, si da o culoare specifica pasajului The Toy Master. Hey, tramvai! Hey, Poison! Ce frumos sunai inainte sa isi bata joc Tarja Turunen de tine. Si deloc surprinzator, exista o continuitate intre laringele lui Alice, si micul Toby; sunt asa, un fel de bunicul si nepotul, si se vede ca Toby profita din plin. La minutul 2:32, se schimba ritmul brusc, si ne aflam in plina delta dum-dum de ranforsat musculatura nucala. Mi-aduc aminte de anii ‘90 cand curatam cucuruz pe ritm de Manowar…of, ce vremuri, din nou.

Imi pare ca Scarecrow e un bun omagiu al unei perioade foarte efervescente pentru gen, si care probabil nu se va mai repeta. Iar daca cel mai recent “efort” Gamma Ray a facut apel la plagiat copios, Sammet e mai destept decat atat. Nimic de pe album nu e second-hand, fiecare secventa a fost cizelata, si re-cizelata pana la perfectiune. Ca si in primul Avantasia, albumul re-decoleaza dupa sectiunea de mijloc. Devil in the Belfry sta marturie ca Jorn lande este, si ramane, un vocalist de exceptie. Ritmul e intoxicant, iar refrenul e…ei bine, refrenul ESTE. Poti deja sa-ti imaginezi cati venezueleni fericiti va face melodia asta. Ca sa nu mai vorbesc ca poti sa escaladezi varful Omul pe ritmul ei. Remarcabil, printre altele, e ca Toby canta bass multumitor (multi criticasera lipsa evidenta a lui Markus Grosskopf din “echipa de aur”) iar sunetul e clar, cald, si in buna sincronizare cu tobosarul.

Din pacate, unde mai era un pic de loc de zdrang-bang Creatorul a decis ca e timpul sa ia o pauza, si sa ne impartaseasca sentimentele sale. Cry Just a Little nu suna rau, dupa un asemenea roller-coaster parca ai vrea sa te asezi la umbra bradului secular, si sa admiri peisajul. Acustic, acompaniament minim, dupa care explozia stiti-voi-de-care la Refren, vesela, in gama majora, Do si Fa, si Do si Fa, si un pic de laminor. Da, La minor, nota aia a fost rupta tot din coasta lui Adam inainte sa iasa muierea. Sammet spunea despre Avantasia Scarecrow ca n-ar fi o Metal Opera, pentru ca fiecare melodie sta in picioare si de una singura. Si are dreptate. Cry Just a Little sta singura in picioare, dar sa nu te astepti sa si danseze altceva decat doi-pasi-inainte-si-doi-inapoi. E o melodie frumoasa, dar cam atat.

In mod uimitor, pe tot parcursul Avantasia – acum ca ma apropii de final – nu observi o schimbare de registru. Chiar daca Sammet se plimba prin game ca mistretul prin lanul de secara, nu-si muta niciodata partitia de unde e, unde ar putea sa fie. Dar divaghez. Dupa ce am stors o lacrima, doar o tsira, revenim la atitudinea revendicativa cu I don’t Believe in your Love. Mai, ce sa-i faci, de-aia exista popi, si psihiatri, ca sa-i restaureze increderea in Dragoste. Melodia, insa, mi trece suav pe langa urechi, nici macar nu incearca sa ma convinga, e un B-side acum ca o ascult pentru prima oara. Probabil va deveni un C-side, D-side, sau chiar F-side (for fuck’s sake!) in curand. Dar cand mi-aduc aminte de prima Avantasia, poci pentru ca sa zic ca pe Scarecrow n-am luat foarte des numele Domnului in desert.

Si ca veni vorba de Domnu’, Another Angel Down se preocupa cu aceasta tema din perspectiva stiti-voi-cui. Shh! Foarte la moda sa iei numele Dracului la plimbare. Tot in desert. Melodia e dansanta, cu parere de rau Mischa Kiske nu apare nici aici. In fapt, daca stau sa ma gandesc, Mischa Kiske apare doar pe doua melodii, ceea ce e foarte pacat. Oh well, nimic nou aici, ar fi trebuit sa ma astept…

Scarecrow se termina cu Lost in Space care a facut si obiectul unui EP lansat pe tsava mai devreme luna trecuta si de care Toby zice ca are multe lucruri bune in el. Eu nu m-am grabit cu sacu la pomu’ laudat, si bine am facut. Tot ce m-ar interesa e varianta extended la LiP, pe care apare si prea-des-numitul. Kiske. Si Sascha Paeth la chitara a doua; de fapt, puteti sa vedeti si singuri videoclip-ul, ce sa mai.

In sinteza, Avantasia-Scarecrow nu m-a dezamagit. M-am bucurat ca un copil in ultima ora, si chiar si acum retin pe la incheieturi dorinta de a imi misca oasele pe ritmul care este. Sper ca astora tineri o sa va placa si mai mult. Mie brusc mi s-a facut tarziu, mi s-a facut batran. Scarecrow are o nostalgie pe care nu pot sa nu o observ, si care probabil a contribuit in faza conceptuala dar si in post-productie. Exista o oarecare inconsistenta a lui Paeth, care cand merge pe un sunet organic, cand un pic nu-rock, si care se ineaca precum tsiganu’ la mal in a crea diversitate. Altfel, sus deshtiu Tobias Sammet, au stiut brazilienii aia de ce ti-au facut altar in Curitiba!

Avantasia Scarecrow iese pe piata pe 25 ianuarie. Si merita toti banii

8/10

by G.