andreanum & co

La sfarsitul anului trecut vorbeam despre relatia intortocheata, si deloc transparenta, intre grasimi, si sanatatea mintala.

Mesajul s-a pierdut printre alte povesti, insa azi am primit urmatorul comment:

“Mi-a atras atentia dureros de tare urmatorul fragment scris de tine:
” … rolul hiperinsulinismului si al sindromului metabolic in geneza bolii mentale …”

Ai putea, te rog, sa vorbesti mai mult despre asta?” (Andreea)

…

Sindromul metabolic nu este o boala, ci o combinatie de boli care circumscriu diferite tulburari grave de metabolism. Organismul uman, in esenta, genereaza energie prin consumarea a trei mari clase de compusi organici: proteine, lipide si glucide. In urma digestiei, acesti compusi sunt transformati in produse nedigerabile (metaboliti) sau - in cazul ideal - dioxid de carbon si apa. Dioxidul de carbon e eliminat prin respiratie; apa e eliminata prin urina si materii fecale (intr-o mica masura). Compusii finali, altii decat dioxid de carbon si apa, sunt de obicei eliminati prin urina (daca sunt suficient de mici), sau materii fecale, dupa ce sunt “marcati” in ficat printr-o reactie numita “de conjugare”; astfel, devin “recunoscuti” de corpul nostru ca fiind inutili.

Omul nu este un sistem termodinamic perfect. Ca urmare, ceea ce intra in si ceea ce iese din organism se desfasoara intre niste limite denumite “fiziologice”. In ultimii ani, a inceput sa se faca o distinctie din ce in ce mai clara, chiar si in fiziologie, intre “normal” si “optim”, prin aceea ca “optim” e un deziderat ideal, care rareori se atinge.

Imbatranirea corpului are loc in virtutea a doua mari limitante: potentialul genetic al fiecarei celule, dar si “erorile” metabolice. Produsi intermediari de metabolism (ca de exemplu faimosii “radicali liberi”), uneori in proportii suboptimale, pot fi - si devin in cele din urma - toxici pentru organism.

….

Sindromul metabolic insumeaza trei mari axe: dislipidemie, hiperinsulinism si hipertensiune arteriala. Dislipidemie inseamna ca avem niveluri crescute de lipide “rele” in sange. Hiperinsulinismul e dat de un exces, sau activitate aberanta, a insulinei in corpul omenesc. Tensiunea arteriala crescuta inseamna ca sangele traumatizeaza mult mai sever vasele prin care curge, dar si inima care e silita, in permanenta, sa lucreze in “sarcina”.

Exista o legatura intima intre lipide, glucide si insulina. Insulina, faimosul polipeptid identificat de Nicolae Paulescu (cel care a numit-o pancreina) e fabricata de pancreas ca raspuns la “detectarea” moleculelor de glucide care ajung in duoden, prima portiune a intestinului subtire. Glucidele sunt detectate foarte “precoce”, inca din gura, unde avem deja o enzima “primitiva” (amilaza salivara) capabila sa cliveze mega-agregatele glucidice in compusi mai mititei. Secretia de insulina e rapida si se desfasoara in doua faze. Prima “inundatie” de insulina cauta sa primeasca si sa administreze pachetul de glucide; o a doua faza, regulatorie, e “cocoasa” tardiva, cea care ajuta ca, in periferie (membre in special), glucoza sa aiba acces in celulele musculare, cele mai “lacome” de energie, dar si in celulele adipoase unde “excesul” de glucoza e convertit in lipide.

Cum ajungem la HIPER-insulinism? Ei bine, in doua feluri. Fie ne nastem cu un pancreas mai “traznit”, care secreta insulina aberant, sau insulina de proasta calitate (din start mai multa), fie mancand. Daca mancam des, daca mancam aiurea, daca mancam preferential produse al caror hormon e insulina, pancreasul se hotaraste sa supra-compenseze.

Pana relativ recent, se credea ca insulina nu traverseaza limita dintre corp si creier. Si asta pentru ca bariera fizica dintre corp si creier are ochiuri mici, printre care se credea ca insulina nu poate sa treaca la fel de facil ca glucoza. Stim acum, insa, ca in mecanismul hiperinsulinismului intervine si creierul, care coordoneaza mult mai intim valurile insulinice; reciproc, insulina are un rol dramatic in functionarea normala a creierului.

….

Creierul e format, ca si materie, din doua mari categorii de elemente: celule si mielina. Mielina e… grasime. Pentru dezvoltarea normala a creierului, in utero, e nevoie de o balanta foarte echilibrata de nutrienti. Genele care conditioneaza mielina sunt comune cu altele care intervin in metabolismul lipidelor. Colesterolul, mai nou considerat de multi “toxina” secolului, e pe nedrept clasificat ca atare, cata vreme el e un element axial pentru dezvoltarea sistemului nervos la om.

….

Ce se intampla cand avem prea multe lipide? Primul, si cel mai dramatic, element e depunerea de cristale de colesterol in zone vatamate ale arborelui vascular. Procesul incepe foarte devreme in viata omului. Primele leziuni endoteliale apar din copilarie; pe la 19 - 20 de ani avem deja placi aterosclerotice “tinere”, elastice, pe vasele de mare calibru cum ar fi aorta, de exemplu. Pe aceste leziuni lipidele se depun, si formeaza adevarate depozite. Depozitele obtureaza, blocheaza vasul, si creeaza la interfata cu sangele un flux anormal, turbulent, care creaza un cerc vicios, pentru ca acolo unde e turbulenta se creeaza leziuni, pe care se depune colesterol etc.

Printre altele, acesta e mecanismul central al bolii coronariene ischemice, cauza principala de infarct miocardic. Dar inima e doar unul dintre locurile afectate de excesul de lipide. In periferie, blocajul arterial da “boala arteriala periferica” (PAD). PAD, in Statele Unite, este a 8-a cauza de mortalitate anuala, si e in mod deosebit periculoasa la barbatii fumatori.

….

Creierul e in mod particular vulnerabil la deprivarea de sange. Iata de ce, atunci cand vasele creierului nu mai “performeaza” suficient de bine, ischemia apare tranzitoriu, sau se poate instala permanent, caz in care vorbim de un accident vascular ischemic. La fel de bine, la un om cu tensiune foarte mare, vasul se poate rupe, si are loc accidentul vascular hemoragic. O forma particulara e cunoscuta in populatie sub numele de ictus apoplectic. La fel de bine, afectarea cronica are un rol axial in patogeneza dementei, atat vasculare cat si de tip Alzheimer.

….

Relatia dintre excesul de insulina, dislipidemie cu hiper-lipidemie, si boala mentala depaseste totusi granitele injuriei vasculare cerebrale de care am vorbit pana aici. Spuneam mai devreme ca lipidele sunt vitale pentru dezvoltarea normala a Sistemulul Nervos Central. In populatia pacientilor psihiatrici, cele trei coexista in proportii de aproape 10 ori mai mari decat in populatia generala. Este evident ca exista o relatie de conditionare reciproca intre deficitul metabolic si aparitia simptomelor de boala mentala, depresie, anxietate, psihoza. Nu stim, inca, in ce masura lipidele si micro-moleculele lipidice, dar si expresia receptorilor pentru colesterol si leptina interactioneaza cu o vulnerabilitate individuala, probabil multi-genica, pentru a determina boala mentala.

….

Glucoza si lipidele sunt, nota bene, la fel de adictive ca alcoolul, desi dependenta de dulciuri e in continuare considerata un fenomen “normal” si ca atare ignorat. Doar la copii, si in principal in US si UK, unde obezitatea infantila e un morb dramatic (aici, o treime pana la o jumatate din copiii de varsta scolara sunt obezi), am ajuns sa ne concentram atentia asupra impactului pe care acesti compusi il au asupra dezvoltarii normale, atat fizic cit si psihic. Dincolo de impactul biologic, excesul ponderal si apelul la glucide ca sursa de gratificatie imediata sunt doua elemente comportamentale cruciale pentru intelegerea rolului “grasimii” in boala mentala.

Actul de hranire este placut. Creierul degaja endorfine, care sunt mici molecule ale “placerii”, endorfine care ne imbata, care ne binedispun, care au un rol terapeutic. Intr-o zi ploioasa, o prajitura cu ciocolata. Intr-o seara in oras, o masa copioasa. In anumite instante, asociem mancatul cu un adevarat ritual social. In alte instante, mancatul devine - din pacate - singurul ritual social. Parintele obosit de copilul care plange ii impinge biberonul in gura. Mama obosita la sfarsitul zilei ii ofera un fastfood bogat in carbohidrati, care il calmeaza pe copil. Mamicile stiu, insa, mai mult decat oricine, ca dulciurile pot fi si false friends. Da-i copilului un baton de ciocolata dimineata, pe stomacul gol, si avalansa insulinica il va agita, poate va deveni hiperactiv, greu de controlat. Pana la pranz, epuizarea de glucoza urmata de masa de pranz da letargie post-prandiala; creierul isi ia, ca de obicei, partea leului.

Este important de notat ca a devenit o regula sa consumam ceea ce este disponibil, la “indemana”. Asta vorbeste si despre evolutia noastra, ca societate, spre un prototip cu toleranta scazuta la frustrare, care cu greu isi poate amana nevoia de gratificare. Ca atare, trasaturi caracteriologice ca impulsivitatea, dar si accesele anxioase, se regasesc inclusiv in comportamentul nostru fata de alimentatie. Avem, din ce in ce mai des, o romantsa cu mancarea, care nu rareori se polarizeaza intr-o dragoste cu nabadai.

Excesul ponderal e un stimul aversiv social. Oamenilor nu le plac oamenii grasi. Avem inca gena ancestrala a vanatorului, pentru care excesul de grasime inseamna lentoare; lentoarea inseamna vulnerabilitate. Ca atare, idealurile noastre de “frumusete” continua sa fie atletice, ba chiar excesiv de slabe. Sa fie o idealizare de tip identificare si proiectie? Probabil. In acelasi timp, primim mesaje contradictorii din mediu. Am asimilat consumarea de fast-food cu imaginea unui om sanatos, competent social, din reclame care ascund realitatea sordida ca de fapt fast-food-ul ne omoara lent si sigur.

Si mai apoi, grasimea e un trigger de stigma. Dar comportamentul dicteaza consecinte, iar angajamentul nostru intr-un anume comportament cere responsabilitate fata de consecinte. Mancam, ne ingrasam, apoi ne plangem ca viata e nedreapta.

Comportamentele externalizante, ca cel de mai sus, sunt un epitom al bolii mentale. Aidoma, alienarea sociala care urmeaza si incorporarea actului alimentar ca sursa de recunoastere personala sunt trambulina catre spirala auto-destructiva. Lucrurile ne scapa de sub control in momentul in care hiperinsulinismul si dislipidemia preiau controlul. Suntem grasi, dar infometati. Suntem supra-ponderali, iar organismul nostru scapat de sub control isi cere doza zilnica de calorii, pentru ca sa poata sustine o masinarie infernala care consuma si consuma, dar nu produce altceva decat si mai multa grasime.

O ultima nota. Dincolo de un prag critic, tesutul adipos devine o adevarata glanda endocrina care secreta hormoni obisnuit derivati din colesterol. Ma refer la estrogen, ma refer la progesteron, testosteron, ma refer la cortizol. Acesti hormoni ne dau organismul si mai mult peste cap.

Interventia in cazul bolii mentale comorbida cu excesul ponderal, sau sindrom metabolic, trebuie sa fie un efort dublu, care incepe la endocrinolog si se continua la psihiatru. Adesea, echilibrarea endocrina face ca medicatia psihotropa sa poata fi evitata. Alteori, echilibrarea endocrina amelioreaza spectaculos tratamentul psihiatric.

Ca si data trecuta…

Sa mancati bine!

G.