andreanum & co

Se pleaca de la premisa: timpul e o constructie lineara. Cu fiecare litera pe care o scriu, cu fiecare vorba pe care o citesti, timpul trece. Se pune urmatoarea problema, ce se intampla daca vrei sa dai timpul inapoi? Sa presupunem ca urmatoarea fraza va fi:

Se pleaca de la premisa: timpul e o constructie lineara. Cu fiecare litera pe care o scriu, cu fiecare vorba pe care o citesti, timpul trece.

Te-ai intors de unde ai plecat? Sau e oare aceasta repetitie unica in felul ei, caci a doua oara recunosti cuvantul inainte de a fi re-aparut?

…

Yankelevitch e responsabil de rafinarea viziunii lui Bergson ca una la mana, timpul nu e neaparat linear, dar ca doi la mana timpul presupune un ireversibil, un inevitabil ireversibil.

Nu ne putem intoarce de unde am plecat. Putem sa mergem de unde am plecat, sa admiram locul de unde am plecat, sa ne asezam un pic si sa pretindem ca n-am fi plecat niciodata, dar nu putem ignora ca pentru noi, si pentru loc de-asemenea, o vreme s-a trecut, s-a petrecut intre noi si care acum e marturie ca ne trecem.

Sunt doua instante in care ireversibilitatea ar putea sa dea melancolie, reciproc exclusive:

1. am imbratisat clipa pe care am trait-o, si am fi vrut sa nu plece; dar a plecat

2. am uitat de clipa in care eram; si pana ne-am trezit a plecat.

…

Si totusi, citind cand l-am citit pe Yankelevitch a existat o situatie, de care am sa vorbesc in continuare, in care ca psihiatru nu poti sa fii in acord ca timpul e neaparat linear, iar evenimentele neaparat succesiuni simple precum margelele pe o atsa.

Pierre Janet e responsabil, in mare parte, de observatia ca omul, sub presiunea traumei puternice, disociaza. Cu alte cuvinte, durerea intensa fizica si emotionala deconecteaza monitorul intern de prezentul pe care individul il traieste, si impinge intreaga lui constiinta intr-un colt de siguranta (John Bowlby vorbeste de adevarate “baze de siguranta”). Pentru o perioada de timp, care revine apoi uneori cu aceeasi intensitate in experiente de derealizare/ depersonalizare, personajul de care vorbim e inafara timpului, blocat intr-un stasis care sfideaza temporalitatea mentala. Caci toti traim un timp al nostru, intra-individual, si aderam la un consens extern pentru a-l valida in social. Un ceas nu inseamna nimic, o secunda poate face o imensa diferenta.

Amintesc aici, din cu totul alte motive, povestea incredibila a lui Billy Sampson in cartea sa “Confessions of an Innocent Man” . Bill povesteste cum, dupa ore intregi de tortura, cand se intorcea la adapostul celulei lui, il mangaia sa se refugieze in recesurile propriei sale minti:

“When finally I would sense that my body would tell me that another day was over, my mind would slide into memories of somebody whom I had held close during my life [...] Thus, every night I fell asleep, I walked out of my prison cell into the arms of Siobhan. For those few sweet hours, I was a free man again [...]“

Am lucrat anul trecut, in cu totul alt context, cu unul dintre putinii psihiatri pe lumea asta care s-au specializat in analiza victimelor torturii sistematice si crimelor de razboi. Thomas W. a fost pentru mine o resursa incredibila de povesti, si insight, in a intelege dantelariile relatiei tortionar-torturat, dar si granita imberba intra criminal, si tortionar.

Si mai mult decat toate la un loc, am vorbit cu Thomas in lunile respective despre reactia la trauma. Eu am sustinut, si mentin, un lucru confirmat si empiric, anume ca perceptia subiectiva a traumei e cea care dicteaza, in cele din urma, memoria care va marca ireversibilul consecintei, anume “reactia post-traumatica”. Intr-o multime care priveste agonia persoanei prinsa intre fiarele masinii care tocmai s-a izbit de parapeti, unii vor avea cosmaruri mai apoi, altii vor “retrai” clipa din nou si din nou, dar exista si o a treia categorie care nu vor avea urmari.

In istoria naturala a Tulburarii de Stress Post-traumatic (PTSD), aceasta Praslea a Clasificarii Maladiilor, criteriul A (ce inseamna de fapt trauma?) a fost, si a ramas, cel mai controversat. Initial, datorita mostenirii observatiilor facute de medicii de razboi asupra sindroamelor de tip shell-shock si trench-fever, s-a considerat ca e nevoie de expunerea la o situatie cataclismica, aducatoare de reverberatii vitale in intregul arbore psihic al individului. Lovitura data de trauma, asadar, trebuia sa fie suficient de “letala” pentru psihic incat sa-l dizloce din timpul si spatiul lui alocat, intr-o bucla nenaturala a retrairilor, intruziunilor delirante a traumei originare, pierderea notiunii de Self, regresie si aplatizare afectiva pana la schizofrenizare.

Anii ‘80, odata cu emanciparea femeii si superficializarea homosexualitatii ca fenomen social (nu ca inainte ar fi fost negata, dar odata cu virusul HIV atentia lumii asupra minoritatii homosexuale a capatat proportii traumatice), au adus prima mare reconsiderare asupra criteriului A din PTSD, odata ce s-a acceptat ca impactul traumei asupra individului trebuie sa fie unul “amenintator de viata”, sau oricum o experienta oribila in care individul asista la moartea violenta a altei persoane, nu neaparat in conditii de razboi, dar cu atat mai mult in conditii de razboi.

Merita observat, la acest punct, ca notiunea de PTSD ca urmare a violentei domestice nu exista in anii ‘80 si nu se diagnostica decat daca avea loc o crima intra-familiala, sau in prezenta abuzului fizic sau sexual incestual. Altfel, maltratarea psihica, emotionala, umilinta sistematica a unui partener fata de celalalt, dar si deprivarea de prieteni, cerc social in interesul mentinerii simbiozei nu s-a crezut pana recent ca ar putea sa genereze reactii post-traumatice.

Si de ce ar fi, pana la urma? Intr-un editorial recent din British Journal of Psychiatryi, Rob Spitzer vorbeste despre pericolul diluarii conceptului de trauma si post-trauma in conditiile in care anumite cercuri favorizeaza, pana la ridicol, efectul distressant al anumitor actiuni, evenimente, asupra psihicului uman si actului de psihism. Se vorbeste de trauma la concediere, trauma la despartirea de primul prieten, trauma la claxonul de la semafor. Holmes si Rahe vorbesc despre acea faimoasa scala a “agentilor stressanti”, iar daca transplantezi scala H&R pe canvas-ul de trigger-i ai unui PTSD, unde ajungem?

Exista un spectru al reactiilor post-traumatice, la capatul caruia se afla cea mai severa manifestare - PTSD. Alte sindroame “incomplete” (inclusiv Tulburarea de Depersonalizare) trebuie sa ramana separate; macar pentru criteriul ireversibilitatii al lui Yankelevitch care e violat de experientele repetate de intruziune a trecutului in prezent din cazul particular al PTSD.

Stress-ul, vorba lui Selye, este bun, prin definitie. Oroarea traumei care dizloca individul din “aici si acum” trebuie sa ramana un element crucial in identificarea PTSD, la fel cum intelegerea notiunii de timp la care ne raliem trebuie sa fie una intre paranteze, acolo unde complexitatea fiintei noastre ne poate duce, in gand, inainte si inapoi dupa bunul plac.

S-a demonstrat deja ca visatul cu ochii deschisi asociaza modificari/ activari corticale similare expunerii la un stimul vizual. Un rol foarte interesant l-ar avea cerebelul, culmea, despre care se spune ca ar fi responsabil in metria cognitiva a stimulilor senzoriali, cu alte cuvinte integrarea lor la un nivel supra-segmentar.

Mergem pe strada, vedem un tei in floare. Mirosul e imbatator, frunzele fosnesc, florile sunt galben-aurii in lumina soarelui. Imaginea ne catapulteaza brusc inapoi in memorie, si dintr-o data suntem acum 20 de ani pe Ulita Copilariei, privind fascinati mici siraguri imbrobonate agitate de vant. Realitatea nu e ceea ce pare. Au trecut doua secunda, in memorie am trait poate o viata.

Aidoma, memoria traumei nu inseamna nimic fara contextul maieutic in care s-a petrecut. Lupta pentru intelegere precede lupta pentru acceptare, pentru ca din start acceptarea e un element in definitia repetitiei traumei. Submisivitatea, ablatia reactiva si, nu in putine randuri, aderenta (”merit pedeapsa) specifica in particular copiilor maltratati.

Depersonalizarea, insa, e ca eveniment mult mai greu de inteles, si revin la Yankelevitch si la ireversibil. Experientele de depersonalizare, in sau inafara contextului traumatic, sunt de cele mai multe ori sintemporale, desi uneori are loc o incetinire a ceasului hipotalamic, astfel ca imaginile se inregistreaza frame cu frame, secundele “grele” dinaintea punctului critic dupa care perceptia e accelerata din nou. Am avut o pacienta, o data, care suferea de o tulburare de personalitate polimorfa, usor retard mental, eroto si cleptomanie, si tulburare conversiva in context erotomanic. Pe romaneste, la cei 28 de ani pe care ii avea continua sa se poarte de parca ar fi avut 14 ani, era mai mereu revendicativa (pastilele nu sunt bune, patul e tare, asistentele sunt rele, somnul e prost, viitorul suna prost), si cu momente raptice de DR-DP (derealizare depersonalizare) cu eidetism marcat (descria ca pluteste deasupra patului, si ca se vede pe sine de sus vorbind cu mine).

Fusese violata cu bestialitate la 14 ani, taiata pe maini, pe picioare, intre coapse cu o lama de ras. Cinci indivizi si-au facut mendrele cu ea, primul era “prietenul” ei. La 20 de ani, dupa luni si ani de internare, a intrat intr-o relatie care a sfarsit “in viol consensual” (expresia pacientei). La 25 de ani a facut un episod psihotic acut, prelungit, refractar, a intrat in catatonie, apoi usor usor si-a revenit, sub medicatie puternica, la starea la care o vedeam acum.

Pentru ea, timpul inghetase, timpul se terminase in ziua in care a fost violata. Mi-a si spus asta, intr-o vreme in care preferam sa-mi scot pacientii si pacientele la plimbare, in locul discutiei normale “de pe sectie”. Era frumos afara, soare, cald, si apoi reuseam sa vorbim in liniste, pas cu pas, despre povestea vietii lor.

Timpul ei se terminase. Dincolo de DR-DP, concluzia defensiva extrema a fost, pentru pacienta mea, ca daca nu exista timp, nu exista trauma.

G.