andreanum & co

Am inceput anul trecut o serie de articole care initial nu s-au luat foarte in serios. Le-am numit “Biblia si boala mentala” (poti citi cele trei parti AICI, AICI si AICI). Dispozitia mea, atunci, facea referire la un argument ca boala mentala are o componenta puternic ereditara si adanc inradacinata in natura umana, prin aceea ca inclusiv in scenariul creationist, ca-i spunem ispita, ca-i spunem fratricid, ca vorbim de betie si de desecrare a intimitatii individului, vorbim de o entitate care se regaseste in prezent intr-o forma relativ nealterata si consistenta. Pentru mine boala mentala are ceva intrinsec, biologic, dar si un atribut supranumerar, de care am sa vorbesc in continuare.

Recent, am pus problema si dintr-o perspectiva usor diferita, aceea a relativei suprapuneri de dogma intre evolutionism, creationism, si mai noul “intelligent design” in “Nascut in zi cu numar prim”. Continui discutia in lumina unei dezbateri superbe pe care daca sunteti interesati puteti sa o vedeti AICI, la care au participat Sam Harris si Rabbi David Wolpe. Cei doi par a reprezenta, la o prima evaluare, doi poli ai dezbaterii pe tema “exista sau nu” Dumnezeu. Eu nu vin, in cele ce urmeaza, sa adaug propriile mele argumente la o galceava eterna si virtualmente rationalistica, pentru ca in oricare din instante premisa este ca omul, in natura lui, deriva dintr-un normal si normativ. Si unii, si ceilalti (si ma refer la atei, agnostici, religiosi) isi bazeaza intregul discurs pe un “adevar” care trebuie fie imbratisat prin credinta, sau prin “testarea realitatii”, cu alte cuvinte scepticism pana la proba contrarie.

Este dorinta mea sa vin aici cu intrebarea: cum ramane cu nebunia?

Exista deja o serie de studii (a se citi “probe”) ca o serie de entitati psihiatrice au o neobisnuita robustete temporala. Tulburarea de Panica (n.a.: de la zeul grec Pan), de exemplu e descrisa superb in povestea unui soldat care a participat la batalia de la Termopile, cand razboinicul a fost patruns dintr-o data de un sentiment fudroiant de abandon, transpira, inima ii batea repede, i s-au muiat picioarele si ca urmare a refuzat sa mearga alaturi de ceilalti sa moara pentru Sparta. De asemenea, in tablite ramase din Egiptul antic retinem dezbaterile melancolice ale unei persoane suicidare care par a fi scoase dintr-un manual modern de suicidologie. Neajutorarea, melancolia, distorsiunile cognitive sunt acolo. Un model cauzal “modern”, aici, are valoare retrospectiva in aceea ca acelasi morb - daca e sa-i zicem “morb” si nu altfel - afecta si omul primitiv, si evreul din Biblie, si afecteaza si avocatul corporatist din zilele noastre.

Cu siguranta, diateza psihiatrica nu respecta a la lettre dogma darwinista. Daca privim boala mentala ca un conglomerat de trasaturi abortive, si daca includem aici si auto-selectia (darwinism social), cum de continuam sa traim cu prevalente comparabile ale - sa zicem - schizofreniei in zilele noastre? Bineinteles ca nu toata lumea e de acord. Potrivit unora, schizofrenia a capatat o prevalenta de pana la 25 de ori mai mare dupa aparitia antipsihoticelor (profesorul David Healy de la University of Wales e cel care a lansat ideea). Stiinta e inselatoare, imi pare insa, in aceea ca legea taxonului spune ca ce numim acum “schizofrenie” circumscrie un set de criterii care trebuie indeplinite pentru acel diagnostic, cata vreme pe timpul lui Avraam ar fi fost probabil sanctionat altfel.

In Evul Mediu, boala mentala a fost poate cel mai stigmatizata. Nebunii erau inchisi in aziluri, sufereau “trepanatii” terapeutice, erau lobotomizati, aveau o speranta de viata care in cel mai bun caz atingea jumatate din media populationala. Nebunia era secularizata, integrata religios si discutata ca “posesie”, taxata ca atare si indiferent de sistem ul teologic si teleologic, “nebunul” ajunga pe orbita comunitara, de unde era expulzat pe acelasi principiu fotometric al electronului. Cu fiecare nebun mort, “normalul” capata o valoare energetica superioara.

In acelasi timp, ateismul sustine ca religia promoveaza niste “nebuni frumosi”, lipsiti de insight si ale caror concocturi (vezi comentariile lui Daniel Denett) ar fi o pierdere de vreme, o risipire a vietii cata vreme reprezinta esuari ale constiintei. Dumnezeu nu exista, pentru ca lista de evidente care i-ar sprijini existenta se bazeaza pe argumentul circular (vezi Tertullian) ca “fiecare lucru care il face mai improbabil pe Dumnezeu, ii creste credibilitatea”. La asta adaug o posibila remarca, aceea ca Dumnezeu n-a facut omul nebun, desi - revin la primele mele articole despre Biblie si boala mentala - exista o pletora de dovezi ca relatia cu Divinul era asimilabila unui delir (Dawkins vorbeste de altfel de “delirul de Dumnezeu”).

Exista un punct de la care insa nu pot fi de acord cu acest argument, si am sa explic de ce. La inceputul erei Industriale, cand au aparut mecanisme extraordinare (motorul cu aburi, telefonul, telegraful, magnetismul, etc), continutul delirului schizofren (de relatie, de mentalizare, grandios, de “thought broadcasting) s-a “adaptat” vremurilor, si ca urmare schizofrenii au inceput sa raporteze ca gandurile lor apar la radio, ca mintea lor e un camp magnetic, si asa mai departe. Recent, in munca mea vis-a-vis de patologia legata de Internet, am descoperit o serie de cazuri - ce-i drept disparate - de delir legat de Internet in care mecanismul pare a fi cel putin similar, daca nu identic.

Exista delirul legat de Internet, dar exista si Internetul. Prin analogie, putem sa vorbim de delirul legat de Dumnezeu, dar si de Dumnezeu.

Pe de alta parte, este la fel de testabil stiintific cum ca in lantul de evenimente psihopatogene, realitatea empirica a precedat transformarea maligna, psihotica, a unei anumite idei. Revenind apoi la canvas-ul lui Dawkins, Hitchens, Dennet si Harris (pe care ii puteti urmari intr-o dezbatere de doua ore pe http://www.richardawkins.net) nu pot sa nu-mi pun problema ca intreg esafodajul conversatiei se bazeaza pe suprematia ratiunii si a muncii laborioase de a corticaliza ceea ce stim, ca mai apoi sa emitem inferente sceptice asupra ce nu stim, asteptand ca in cele din urma vom sti.

Iar eu nu pot, la acest moment, decat sa contrapun evolutionismului rafinat al acestora propria mea mirare, anume ca o sumedenie de variabile “normale” au variat de-a lungul istoriei, si s-au supus “genei egoiste”, ca oameni au murit, ca lucruri incredibil de sangeroase au avut loc in numele “Domnului” oricare ar fi el, dar ca “nebunia” (madness) a ramas in loc, o constanta usor identificabila si care pare a nu se supune aceluiasi set de constante universale.

Sa luam, in continuare, fenomenul “isteriei generalizate” (dansul lui St. Vitus, care a dat si verbul “a vitupera” printre altele) care e atat de obisnuit in creuzetul Credintei. Exista un documentar pe care il recomand, Jesus Camp , al carui mesaj de o rara violenta mi-a ramas in minte si isi regaseste un loc aparte in linia mea de argumente. Dawkins et al recomanda un “scepticism” empiric, si un empiricism “sceptic”. Indraznesc sa propun ca abandonul credintei ca mecanism hermeneutic se afla in linia de evenimente proximale dar si distale, al contagiunii sociale pe care o puteti observa prima facie in Jesus Camp. Calea pe care evolutionistii o iau, spre spaima creationistului de stepa, e ca Stabilimentul Religiei e favorizant pentru o isterie generalizata. Eu, ca medic si student al comportamentului uman, nu pot sa fiu de acord cu acest dublu standard. Imi aduc aminte de o nuvela ruseasca in care un muncitor la cazane de pe vremea lui Lenin primeste cadou un microscop. Vine acasa, i-l arata nevestei apoi pun amandoi pe lamela o picatura de apa, iar apoi raman ingroziti de “activitatea” intensa si scarboasa care se desfasura sub ochii lor.

Stiinta naste isterie generalizata in aceeasi masura ca religia, iar prin aceasta comporta un egal grad de pericol. Siguranta cu care integram o serie de elimente derivate empiric nu se rezuma (convenabil pt. Dawkins et al) la constanta universala, principiul incertitudinii al lui Heisenberg, sau transmiterea mendeliana a genelor. Diazepamul a fost derivat empiric inainte sa stim de receptorii benzodiazepinici. Cand am descoperit functia serotoninei in mecanismul depresiei, SSRI-urile au devenit cele mai prescrise medicamente. Aidoma, aparitia levo-dopa il face pe Sacks sa publice “Awakenings” in care povesteste efectul cvasi-miraculos al compusilor agonisti dopaminergici pentru cazurile insolvabile de encefalita letargica post-virala.

Si aici intervine circularitatea. Nu exista o finalitate a evidentei, dar finalitatea devine evidenta atunci cand majoritatea decide asupra ei in pata de ulei, pe principiul evolutionist-empiric. Thomas Kuhn vorbeste, printre altele, de cercetarea “schimbatoare de paradigma” ca fiind o exceptie la “cercetarea normala”, care nu schimba in fapt nimic ci doar “adauga probe”. Pe de alta parte, daca lucram la a construi probe in sprijinul unui model fals, ceea ce ar putea sa fie si cazul evolutionismului, cu ce suntem mai buni decat simplii ciobani care sacrifica o capra Domnului?

Bineinteles, la acest moment intra in scena “umanismul”. Exista in permanenta suspiciunea ca - si pe undeva justificat - religia saboteaza tocmai principiul umanist. Nu de alta, dar ramane doar sa ne uitam la cati au murit in numele Domnului lor vs. cati au murit pentru ca stiau formula alcoolului etilic si e “evident si pentru cel mai cazual observator” (formula Ivy League tradusa stangaci de subsemnatul).

Dar sa luam exemplul aparent contradictoriu al eugeniei. In disputa dintre Harris si Wolpe vine la un moment dat vorba de nazism si eugenie, si cum “credinta” intr-o rasa pura ar fi determinat cumva debutul Holocaustului si mai apoi tragedia pe care o stim cu toti. Nici unul dintre ei nu observa ca eugenia n-a inceput cu evreii in Germania, ci cu bolnavii mentali, si nu a plecat de la un principiu religios ci unul eminamente laic (vezi Burleigh).

S-a crezut ca exterminarea celor bolnavi psihic, suferinzi de gene degenerate si aberante, va duce la o “curatare” pe veci a Caucazului. Cu siguranta, principiul umanist nu se aplica aici cum nu se aplica in cazul eutanasiei si suicidului asistat, pentru ca se intretese subtil, si deliberat, cu notiunea de Bine cosmic imprumutata tocmai dintr-un Crez. Autosuficienta morala naste monstri ca si somnul ratiunii, cata vreme nu admitem ca ratiunea e un consens la care nu e obligatoriu ca toti sa adere.

In drumul de 6 milioane de ani al speciei noastre, ma intreb, cum am reusit sa “pastram” boala mentala ca principiu regulator? Imi este evident ca printre primele manifestari cognitive ale doliului, ale nevoii de rit mortuar, escapada era un semn de boala mentala care si-a facut loc, si apoi s-a normalizat prin contagiune de tip St. Vitus. Nu exista un argument evolutionar pentru Cultul Mortilor, nu exista decat corespondente fragmentare in lumea animala. Pe de alta parte, Cultul Mortilor nu e nici pe departe o explicatie care sa dea apa la moara creationismului. Cu siguranta primul Mort ingropat nu a murit cu credinta ca o va sfarsi in bratele a 72 de virgine, cu siguranta gandul precedent inmormantarii lui, si ideii de transubstantiere era un gand delirant.

Sa ma explic de ce. Stim, in psihiatrie, ca dincolo de fluxul normal de constiinta exista un continuum de la “obisnuit”, la “neobisnuit” si mai apoi la “nebunesc” carora noi le spunem “ideea prevalenta”, idee “obsesiva” si mai apoi delir. Obsesia este punctul critic dinaintea delirului, cand inca “insight-ul” individului recunoaste constituia ideii ca fiind ego-distonica, parazita psihismului sau, si de la un punct incolo nociva. Sa dau un exemplu. Daca eu merg pe strada, si vad o vrabie, si mai apoi vrabia aia imi revine in gand pe drum spre metrou, se cheama ca am o idee prevalenta. Daca apoi continui sa lucrez, si in ciuda eforturilor mele vrabia e acolo, e o idee obsesiva. Dar daca m-am obisnuit ca vrabia e acolo, se cheama delir.

Dawkins sugereaza ca procesul de mentalizare a Divinului urmareste aceeasi cale si sugereaza ca am face bine sa testam realitatea ad nauseam, folosindu-ne de probele pe care le avem, ca sa nu lasam vrabia sa isi faca un cuib in mintea noastra, chiar asumand ca avem o “nevoie existentiala pentru un cuib”. Pentru un schizofren, de exemplu, incapsularea delirului precede de obicei dezintegrarea, iar dincolo de ea nu se afla altceva decat auto-anihilarea.

Prin comparatie, contemplativismul si introspectia sunt comune schizofrenului si normalului in verificarea ideii obsesive, recurente. Difera concluzia si formatul concluziei. In cazul lui Dawkins si a concluziei la propria lui introspectie, folosind un set de valori si constructe rationale, putem spune ca e un delir in sine insusi, in masura in care nu se constituie intr-un pas inainte decat marginal.

Am intalnit foarte multi bolnavi psihici al caror sanctuar de normalitate era apartenenta la un rit mortuar retributiv. Ideea ca in moarte exista o finalitate, o solutie la o “problema insuportabila (cum a propus Edwin Schneidman in ‘68), dar si evidenta ca bolnavii psihici se gandesc mai mult la moarte (independent de ideatia suicidara), vine in flagranta contraventie cu propunerea ca empiric, moartea e un proces de full-stop, dupa care corpul se dezagrega, oasele se albesc, si noi continuam sa mergem inainte. Harris atinge partial problema in opiniile lui (vezi “the End of Faith”) vis-a-vis de prezenta Sacrului in vietile noastre, chiar daca nu putem admite natura divina a unei Carti si a unui Dumnezeu pedomorfic. Hitchens, de asemenea, in The Four Horsemen, admite nesiguranta in dogma evolutionista atunci cand te uiti in abis, iar abisul se uita inapoi la tine, pentru ca acest drive de a merge inainte te obliga la o re-evaluare permanenta in fata adversitatii maximei Entropii, si a temerii de extinctie, de exterminare, remarcata de Freud.

Rabbi Wolpe aduce si el aminte de nevoia unui principiu vital cand ii replica lui Harris in chestiunea nevoii de a “avea pentru ce sa te ridici din pat dimineata”, prin aceea ca (ce frumos) mergi in “prezenta lui Dumnezeu”. Bineinteles, ar fi nu doar pedomorfic dar si pedofilic (sic!) sa crezi ca suntem niste umblatori brat la brat cu un mosulica invizibil (Dawkins ii spune Binker) care ne ghideaza subtil prin toate meandrele existentei, si cu atat mai scandalos sa crezi ca un anorexic, sau un bulimic, au si eu un mosulica al lor care le sopteste sa isi verse matele in ghiuveta.

Dar paradoxul pe care il vad eu este acela al gaurii empatice. Vorbeam despre empatie la inceputul anului, un element de care Dawkins se fereste ca proverbialul drac de tamaie, si anume pentru ca - aidoma - empatia nu are valoare evolutionara. Eu, ca psihiatru, imi execut munca terapeutica alocand energie si timp unui proces de ridicare a valorii de discount pozitiv pentru viitor al pacientului, iar asta imi pare cea mai plauzibila explicatie (plecand de la formularea lui Becker si Posner vis-a-vis de economia relatiilor). Aidoma, recalibrarea empatica e adesea un fenomen pe care terapeutul si psihiatrul il urmaresc pentru a gestiona compartimentul social al individului. Ii oferi un ghid orientativ, nicidecum o serie de solutii statistice.

Si atunci ma intreb, in ce masura empiricismul adauga la functia utila a relatiei dintre doi oameni? Denett si Dawkins par a sugera nevoia unui “trial-and-error”, iar daca ma gandesc la Eriksson sugereaza un blocaj la stadiul de “trust vs. mistrust”. Tocmai aici, in relatia dintre medic si pacient, intoarcerea la Credinta (atentie, nu la Biblie sau Dumnezeu, sau la Moise si despartitul apelor) e un prag de insurmontat daca te supui orb regulilor Evolutiei. Si e inevitabil ca in constructia relatiei terapeutice totul pleaca de la Proiectie (apropos, ce dovezi avem pentru Transfer si Contra-transfer?), stabilirea Obiectivelor (care e avantajul evolutionar al actiunii, fata de reactiune?), si cuantificarea Rezultatelor (cand stii ca te-ai oprit si e suficient?). Ultimul stadiu, acceptat de majoritatea, ar fi Autonomia.

Iar ateismul e seducator pentru ca presupune Autonomie. Si totusi, drumul spre Autonomie e un proces. La fel cum nebunia e o boala. Prin acord, prin apozitie. Hitchens ii raspunde lui Dawkins, la un moment dat: da, cred ca avem nevoie de Dumnezeu si de Religie ca sa fim siguri de apozitie, pentru ca fara ei nu ar exista metoda prin care sa ajungem la certitudinea asta.

G.