Cum facushi, mai Abdule?

Se pune pe masa rumegatului de intelect urmatoarea stire: un bangladesh din Bangladesh, mic sugator la pompa, muncea din zi si pana in noapte la tat’su in uzina. Si el avea un salar’ mic, suta para’ pe luna, si in decade de trudit…a facut 145 de milioane de dolari din back-shish. In 12 ani.

Cum facushi, mai Abdule? Ceva nu se leaga, la ar’metica fir-ar ar’metica sa fie. Deci sa recapitulam, Mullahule: ai avut un salariu de 100 de dolari pe luna. Ori 12 luni = 1200 de dolari. Ori 12 ani = 14400 de dolari. Mizilic. Unu mizilic, si sa zicem ca la voi in Bangladesh nu se consuma bauturi racoritare gen bere, vin, cognac, da o soricioaica tot mai beai si matale din cand in cand. Sau, daca esti familist, iti luai o masina de-aia de la indieni, Tata, si ii faceai plinu’ o data pe zi de banii aia.

Dar apoi vine stupefactia. Am calcu-hic. Am culcu-hac. Am CAL-cul-it….Am calculat cam cat facea Abdul pe ora. 4138.13 $. Pe ora. Mai Abdule facea patru mii de para pe ora din back-shish-uri, adica, in viata lui de musulman cucernic, Abdul facea un dolar de fiecare data cand ii batea inima!

Cititi cu atentie, infidelilor. Abdul Mollah facea la fiecare bataie de inima un dolar. Nu-i asa ca brusc ne-am dori sa dam cu totii in tahicardie? Si acum, in timp ce ma gandesc, parca as da-o pe-o fibrilatie atriala cu pas mic, asa cam pe la 400 de batai pe minut, si sa ma tina vreo juma’ de ora si apoi sa-mi iau masina mica. De ce nu-i inima, of mai Gica Petrescu, un tramvai numit dorinta?

In fiecare zi, dupa o munca grea si istovitoare, Abdul venea acasa la nevasta si la copii, le dadea pita cu magiun de-ala de-al lor de bangladesh, si se uita cum le curg mucii prin narine. “Viata e grea, mai mormolocilor. Azi Babu n-a facut decat 30 de mii. Slabutz, slabutz. Niste banditi, ascultati la mine ca va invata tata de bine”….

Din sase in sase luni, vorba unui businessman evreu pe care l-am cunoscut odata, Abdul mai facea “one small appartment”. Un mic apartament. Sub cerurile plumbuite ale Bangladului, si sub umbra lui Shiva si pretutindeni asaltat de necredinciosi, acest adevarat model pentru noi, romanii de pretutindeni care ne identificam cu Abdul la standardul de salarizare ar fi strans, in fiecare an, 12 milioane de dolari. Un chilipir!

Un alt amic de-al meu, arab israelian, imi spunea alta data in timp ce trageam o narghila: “Cel mai greu e sa faci primul milion de dolari”. Mi-am adus aminte citind despre mai Abdule. Probabil ca la un moment dat s-a oprit, si si-a zis ca Pasa Hasan in barba, printre dinti: “Ptiu, mai Profete, ce greu mi-a fost la milioanele astea”.

….

Dar stiti care e partea cea mai amuzanta? Ca in Ro exista nu unul, ci 300 de “mai Abdule”. Si ca si “mai Abdule”, de fiecare data cand mai vine cate un putziflender sa se ia de gushitza lor platinata, si ei cumpara publicitate la gazeta sa se apere strasnic, ca-i “vede lumea”. E un paradox, acela ca omul transfera la un moment dat banului proprietati miraculoase, de exemplu banul odorizant, banul sfant, banutzul, banul care spala de pacate, banul care educa, banul care ofera experiente spirituale, banul care construieste, banul care imparte dreptatea, banul care creaza infrastructura. Banul. Banul. Banul.

Si asta, in timp ce civilizatia, si bunul simt, si reflexivitatea fata de aproape, dispar amarite intre mormane de facturi, iar fiecare bland cetatean al acestei tari viseaza, cu deshtu’n gura, sa castige la Loto 6 din 49, sau macar acolo la un Noroc. Da Doamne ca in acest proces al nostru de forat in mormane de prostie, la un moment dat sa dam de petrol! Atunci sa te tii, Abdule!

G.