andreanum & co

Scriu foarte foarte pe fuga, in fapt imi dau fix 10 minute ca sa termin ce am de zis pentru ca trebuie, pe de o parte, sa zic ceva, pe de alta parte nu am timp. E o saptamana ca oricare alta, imi dau seama, insa in ultimele 3 zile scrisul si-a luat fractia de constiinta destul de copios, cititul la fel, si dintr-o data ma trezesc in pana de vorbe. Dar aici inca n-am pana de vorbe, anume…draga mea facultate.

Cotidianul continua Cruciada impotriva establissement-ului de la UMF Carol Davila, prin noi acuzatii potrivit carora alegerile recente ar fi fost masluite . (Update: intr-un stil retoric poate prea cuminte, Liviu Avram comenteaza in acelasi jurnal vis-a-vis de minunile de la UMF) Sa mint ca m-a mirat? Ma cunoasteti dara ma bine.

Mi-am adus aminte de trei momente complet disparate ale vietii mele in facultate. Unul a fost in anul III. Celalalte doua parca in anul V. Sa incep cu primul.

Lucram la Catedra ca asistent preparator si ocazional editor de carti pentru Editura Davila, Medica si InfoMedica (cred ca’s doar doua totusi, in fine). “Lucrat” e mult spus, dupa orice standard in zilele noastre era un “voluntariat” din care eu imi primeam bani pentru carti fara vreo intelegere prealabila, dar aveam acces la orice ora in Catedra daca vroiam sa invat, si puteam sa predau. Imi placea suficient incat sa nu-mi pese de bani.

La asta ajunsesem in urma unei discutii la inceputul anului II de facultate, cand doctorul L. a venit la mine, m-a inghestuit intr-un colts in timp ce tragea cu nesats dintr-un Kent 100 si m-a intrebat, zambind a mere paduretse: “Ia zi, bai, vrei sa fii sef de serie?”. …”Nu”….”Da de ce bai Gabi, de ce, ca uite la tine esti destept, nici n-ai intrat bine in anul II si-ai publicat o carte, lucrezi la alta, dom’ Profesor are nevoie de oameni destepti ca tine” (n.a.: dr. L avea, in fapt si de fapt, …nevoi). …”Nu, domnu’ doctor, nu ma bag, ca nu-i de mine”. “Grupe vrei?”….”Da, mi-ar placea”. “Bine mah, uite ti-o dau pe 13, ca pe aia n-o ia niciodata nimeni, ha ha”.

Si-a plecat.

Eu mi-am vazut de grupa 13, intre timp a venit vremea de care va ziceam in alta parte de m-am iubit cu o evreica. Eh, evreica asta avea un tata care era bun amic cu Balaceanu-Stolnici, care era bun amic cu domnul Profesor Dr. V. , care era si mare patron de cultura in “literatura medicala de circuit intern”. In anul III, partenerea mea, D., mi-a dat ghes sa candidez la sefia de “serie”, pentru ca erau auspicii (spusese tata-su, care vorbise cu V., care era amic cu BS) sa intru in Senat. Sef de serie, la vremea aia, era M.

Alegerile cu M. s-au desfasurat pe urmatorul principiu. S-au adunat “colegii” in amifteatru la Farmaco., apoi noi ne-am dus la SSM in birou, unde era o pupaza care avea machiaj verzui la ochi si fuma …bineinteles..Kent 100. Am fumat si eu un Kent 100 in timp ce scriam cu M., in caractere diferite si cu caligrafie diferita, un numar de voturi care sa-l scoata pe el castigator. De ce faceam asta?

(cu 15 minute mai devreme): Dr. L veni la mine si ma inghesui, ca de obicei, in coltisorul intunecat de la iesirea de la Anatomie I. Bai Gabi, nu e bine ce faci. Ce fac? Noi avem niste aranjamente, dom’ Profesor stii ca nu se are deloc cu I si C., si Ciomu’ ala iar si-a luat lumea in cap. Pai si? Pai si ti-a luat evreica mintile, bah? Ce te bagi tu la SSM? Ce vrei tu de la SSM? Lasa-ne, dom’ne in pace ca avem treburi mai importante. Nu ti-am dat grupe? Ba da. Pai si nu-ti place sa ai grupe? Ba da. Pai vezi ca esti destept? Hai cu mine.

…Impachetam la voturi, in timp ce imi pierise sangele din obraji. M. a iesit castigator. Toata lumea a fost surprinsa. Sau nu. Mi-am tinut grupele anul ala, pentru ca le luasem. Mie inca imi rosea obrazul. Mi-am scris restul de carti. Dar a fost ultimul an la Catedra.

Apoi la o vreme am ajuns la Cantacuzino. Motivul pentru care-mi aduc aminte de Cantacuzino e pentru Boji, cu care am facut GE, si profesorul Stoica, mai nou decanul UMF. La Stoica la cursuri adormeam pe banca, si A. langa mine ma ciupea de pulpa ca sa nu sforai. Lucram de noapte la Realitatea, trei sau patru nopti pe saptamana dar ma duceam la Stoica la curs pentru ca era un super-prof. Super-prof, probabil, si ca Diculescu de care m-am luat mai antzartz, si probabil cu acelasi “bagaj” de publicatii stiintifice intoarse din condei. Nu stiu, sa nu vorbesc cu pacat. Boji in schimb era un deliciu de om, mereu in graba, mereu in priza, mereu competent. Am vazut cazuri geniale impreuna cu el, are pentru totdeauna admiratia mea ca om. Toti il iubeam. Eu eram deprivat de somn. Astfel ca i-am tras o data o retorta care mi-o dus buhu’ prin serie. Erau saloane mici, trebuia sa ne inghesuim sa vedem cazurile. Eh, si la un astfel de salon nu stiu cine a intrat, si l-o pocnit pe Boji in freza.

Mai si Boji avea o freza creata, argintie, si i s-o miscat paru’ intr-un anumit fel. Pe mine, nedormit de 3 nopti si cu ochii precum mucegaiul verde-albastrui, m-a pufnit un ras incontrolabil, rasul ala nervos, obosit, nesimtit, dar foarte candid. Boji s-a uitat la mine, la care mie mi-a scapat intre oftaturi si hincote: V-ati luat-o in freza, domnu’ doctor. Omul a intepenit, colegii mei si-au tras rasuflarea, eu am iesit pe culoar ca sa imi rad nenorocirea in voie. Doua luni mai tarziu, plecam de la Realitatea.

….

Eram la Ortopedie-Traumatologie, la un dom’ profesor pe care il poreclise B., “Hirsutul”. Avea bonetica alba si par pe loburile urechii, un accent care invariabil ne propaga in spasme de ras infundat, era pedant pana in varful halatului apretat, si conducea o sectie unde mai era un specialist in prostetica, un schizofren, si alte cateva persoane de calibru intermediar.

M. a venit intr-o zi la mine. “Auzi, tu mai lucrezi la Realitatea?”. “Da, de ce”. “Pai am un subiect pentru tine”. “Nu cred”. “Huh?”. “Nu cred, eu lucrez la Externe, deci daca nu esti israelian sau palestinian, nu e treaba mea”. “Nu mah, stai, ma gandeam ca poti sa vorbesti cu aia de la tine, stiu eu cum merge treaba”. “Aha.”. “Bai, incearca astia sa ma infunde”. “Cine incearca sa te infunde?”. “Astia mah, Senatul, SSM-ul, e groasa, si am nevoie de o polita de asigurare”. “Hai mah, lasa-te de goange, pe bune”. “Bai, deci am hartii, am dovezi, astia imi pun in carca 20 de mii de dolari pe care zic ca i-am furat, si sa mor io daca i-am furat. Uite, a fost o treaba cu Patrimoniul, cu Caminele, si noi am luat drept de patrimoniu asupra lor, si p*!a mea, stii ca io am fost sef la SSM vreo cateva luni, si baietii lu’ Mihnea s-au suparat pe mine si m-am trezit cu gaura asta, si astia vor sa ma scalpeze”. “Da mah, bine, asa, si ce vrei de la mine?” “Pai, Gabitsu (huh?), ma gandeam ca daca e sa stii ca o sa te sun io, si tot ce te rog e sa vorbesti cu un reporter, si o sa-i aduc eu hartiile, sa stii”.

….

Nu s-a intamplat. M. nu a venit cu hartiile. La TV nu s-a auzit despre gaura de la Patrimoniul UMF. In fond, ce inseamna 20 de mii de dolari intr-o maree de fericire? Doar un strop de vitriol. Iar eu vorbisem cu Zarescu, omul era in mare verva.

Ma uit cu compasiune la omul de la Cotidianl, Razvan Mihai Vintilescu. Domnule Vintilescu, chapeau! Eu nu mi-am bagat mainile in baliga asta, eram student, visam din anul I ca am sa plec din tara aia de cacat, si intre timp ce-am adunat, povesti la gura sobei, reflecta de la un punct si lipsa mea de interes. Interes sa ce? Sa dezvalui?

Sunt povesti, povesti la gura sobei. Uneori le invoc precum fantome in fumul de tigara, toate personajele fantastice pe care le-am intalnit. Mintea mea refuza sa proceseze ca acesti oameni existau. Si totusi au existat. Sunt autentici. Am trait cu ei.

Am trait. Cu ei.

G.