andreanum & co

A fi parinte, ti se spune din start, e un altfel de magisterium, pe care nu poti sa-l intelegi, nu poti sa-l judeci decat dupa ce ai devenit, tu insuti/ insati parinte. Mai ceva decat relatia cu Tatal, si cu Fiul, si cu Sfantul Pafnutie ispititorul de maici, a fi parinte e un mister al reproducerii, marcat de “instincte” (de obicei materne), de trairi viscerale de protectie (de obicei paterne, de obicei agresive), si de acel je ne sais quoi pe care il asteptam cu toti infrigurati, consecinta imberba a unei vieti epicureene. S-a intamplat! Ce ma fac acum?

Brusc se trezesc intregi cohorte de cunoscatori. Se formeaza o coalitie. Apar acei Maven de care vorbeste si Gladwell, care cunosc “oameni”. Oameni care cunosc alti oameni. Care sunt niste parinti deosebiti, atat de deosebiti incat merita sa inveti de la ei.

Astfel parentalitatea, si stilul de parentare, sunt in sine o mema a rasei noastre. A fi parinte nu e o mema, ci un epifenomen al transmiterii genetice a informatiei ereditare. A fi “un” parinte devine mema atunci cand apare “credinta in parinti”, care cauta sa se replice si pe orizontala, si pe verticala fara ca sa contina vreun fel de ADN, ci doar o pofta insatiabila de auto-replicare. Cum e lumea? Proasta. Si tanti mama lu’ Nelutu? E ca lumea.

Acest “ca lumea” sta la originea conceptului de parentare. Daca la nivel de mic nucleu familia de tip mama-tata-si-copilul (familia nucleara) reprezinta un microcosm independent, si bine definit taxonomic drept “familie” in care legatura inefabila e “copilul”, pe plan social vorbim de un adevarat furnicar de relatii de parentalitate, care transcend legatura de sange inspre un rol social(ist) pe care Comunitatea il are asupra Individului, intre care exista aceleasi reguli de atasament, legatura, si disolutie (vezi Durkheim). Memele de parentare sunt, de obicei, insondabile si devin cu adevarat suparatoare cand copilul ajunge pe la 3 ani si incep “de ce-urile”. Mami si tati sunt obositi. De ce? Pentru ca mami si tati au fost la servici. De ce? Pentru ca mami si tati trebuie sa munceasca pentru ca sa aibe bani. De ce? Pentru ca iti trebuie bani sa cumperi mancare pentru bebeu. De ce? Pentru ca bebeului ii e foame. De ce?…..Da de ce ii e bebeului foame? Pentru ca bebeul nu si-a mancat grisuletul. De ce? Pentru ca l-a varsat pe sortulet…

Discursul asta reflexiv poate continua ad nauseam, dar functie de disponibilitatile momentane ale parintelui se termina printr-o propozitie directiva activa (”du-te la culcare!”) sau pasiva (”ti-ai facut temele?”/ “te-ai spalat pe dinti”?/ “l-ai gasit pe Mos Ene”?. Mema parentalitatii se invata prin transmitere, am spus deja, din interiorul propriului nostru psihic. Departe de a deschide o Pandora a “ce-a fost mai intai, oul sau gaina”, putem sa cadem de acord ca suntem toti experti in parentare dinainte de-a fi parinti, dat fiind ca…am fost copii.

Psihologia prin diferitele ei ramuri a cautat, in opinia mea fara un mare succes, sa demitizeze triada Tata-Mama-Copil in masura in care diferitele teorii ale Familiei pica de obicei in reverberatii difuze, care departe de a confrunta Mema (credinta in credinta) o confirma sau o rafineaza in cele din urma spre un principiu functional, de intentionalitate, un adevarat “Parenting for Dummies” in care pe doua mari coloane ai “asa DA” si “asa NU” cand vine vorba de copii.

Prin anii ‘50, in UK, un domn doctor Spock avea o carte care sustinea ca nu e bine sa legeni copilul cand plange in cosulet. Nu, copilul trebuie lasat sa planga, sa se auto-calmeze, sa invete astfel fara interventia “parentala” ca plansul nu e o unealta de santaj. Au trecut anii, s-a ajuns la extrema cealalta in care parintii trebuie sa-si legene copilul “profilactic”, chiar si cand rade, chiar si cand sta linistit in funduletul lui mesterind, balind, la cuburi. Copilul trebuie luat in brate si atins pentru ca asa primeste informatie psiho-senzoriala, adevarati psychoni care apoi formeaza caracter, cresc inteligenta si apetitul pentru dezvoltare.

Scopul meu nu e sa reiau marile teorii ale parentarii, dar pe cat posibil sa daram o parte dintre cele mai haioase dintre ele, desi pe cat de “haioase” pe atat de dureroase pot deveni atunci cand nu are loc o rezolutie in viata de adult. Asa cum spune Dawkins in “the Selfish Gene”, scopul memei nu e sa ajute la replicarea rasei umane, ci rasa umana are scopul de a replica mema.

Mitul numarul 1: Parintele stie

Este o mantra intalnita foarte frecvent. In jurul Pamantul se afla o mie de sateliti cu niste omuleti mici mici care joaca Tetris! De unde stii? Mi-a zis tata. Tata “stie”. Nu stim, copii fiind, “de unde” stie tata, “cine i-a spus” lui tata, sau daca exista cumva posibilitatea, oricat de minuscula, ca “tata sa NU stie”. Ne aflam, initial, in acel stagiu de incredere in care suntem atat de dependenti de decizia parentala, si in acelasi timp avem un Self inca insuficient dezvoltat incat sa fi separat “tata care stie” de “tata care nu stie”. Cine stie, daca nu tata? La varsta asta, e indisputabil, tata stie!

Luam un miriad de informatii pe calea asta. Purtam chiloti si sosete pentru ca ne-a zis mama, care stie. Ne spalam pe dinti, pentru ca tata stie. Mancam cu cutitul si furculita pentru ca “parintii stiu”. Informatiile sunt stocate intr-un “mini-Parinte” care ne spune in permanenta “asta e bine”, “asta nu e bine”. Purtam si corelatul functional emotional al “ce bine ca e bine” sau “ce rau e ca nu e bine”. Adeseori in viata adulta replicam micile injonctiuni parentale in comportamente stereotipe, fara sa le supunem atentiei, criticii voluntare. De fapt, de ce ma pieptan dimineata dar nu seara? La ce imi foloseste ca imi pigulesc costumul cu atentie inainte sa ies pe usa?

Mitul numarul 2: Parintele cunoaste

Mama si tata meu cunosc pe toata lumea. Precum in bancul cu Horia Brenciu de care nu-si mai aduce minte absolut nimeni, raspunsul e corect, dar incomplet. Pentru copil, mami si tati cunosc “toata lumea” pentru ca “toata lumea” ajunge la copil prin mami si tati. Mitul asta ramane inmagazinat relativ scurta vreme si se termina/ autorezolva in momentul primului contact cu “comunitatea”. In stadiul de neincredere care urmeaza, daca X nu e “cunoscut de mami si tati” inseamna ca e strain. Dupa cum spuneam adineauri, mami zice ca nu e bine sa vorbesti cu strainii. Mami stie. Daca mami il cunoaste inseamna ca nu e strain. Tati, tati, iar a venit laptarul azi cand erai dus la bere cu prietenii. Laptarul e un nene foarte de treaba, mi-a dat bomboane si am si baut dintr-o sticluta pe care o avea la el. Tati, tati, poate sa fie si laptarul tati meu?

Unde se duc toate aceste informatii memetice? Depinde. A fost demonstrat empiric ca in dezvoltarea dimensiunilor de personalitatea rolul parental e crucial, de exemplu, pentru “agreableness” si “cooperativeness”, mai putin pentru “extroversion”. Cei trei factori sunt puternic conditionati culturali si, de exemplu, “agreableness” si “cooperativeness” sunt unul si acelasi lucru in societatile australasiatice. Spatiul vital, increderea in straini, disponibilitatea la a accepta o persoana “noua” in cercul mediat depinde in mare masura de filtrul parental.

Mitul 3: Parintele e invincibil

Ce poate fi mai evident? El e mare, eu sunt mic! El ma ridica intr-o mana de la pamant si ma duce pe umeri si ma arunca in aer, eu daca-l iau de crac si incerc sa-l ridic ma poticnesc. Cu siguranta, e o diferenta de proportii aici. Apoi, nimic nu-i afecteaza pe mami si pe tati cum ma afecteaza pe mine. Uite, eu dardai si tati e in camasa, mi-a dat haina lui sa ma incalzesc (ce stie copilul de termoliza si raportul suprafata / inaltime?), ia te uitaaa, mami s-a luat la cearta cu tanti aia care vinde rosii si s-a uitat atat de urat la ea incat precupeata a plecat ochii, si i-a dat cinci rosii in plus. Mami e cea mai tare!

Copiii au nevoie de eroi. In viata, plecam de la o viziune atat de idealizata a parintelui! Si cum ar putea sa fie altfel, cand existenta ta, toata energia ta vitala sunt legate indivizibil, spre deosebire de un caprior sau un manz, de simbioza materna/ paterna? In modelul bernian al atasamentului, de exemplu, simbioza primara e mama-copil, apoi secundar tata- mama si abia apoi tata-copil. S-a stabilit pe de alta parte empiric ca atasamentul poate fi la fel de puternic si in familiile mono-nucleare, si chiar daca unii vor tipa indignati nu avem nici un motiv sa credem ca o familie de parinti homosexuali sunt descalificati, a priori, de la a face o buna parentare. Atata vreme cat sunt “eroi” si raman acei “frumosi magnifici”, cred ca suntem in siguranta.

Se intampla insa ca mami se imbolnaveste, sau moare, tati poate are un accident. Aceste fracturi in apa pe care le traverseaza multe familii pot duce la injonctiuni memice care mai de care mai ciudate. Copiii au tendinta pacatoasa de a lua totul asupra lor, pentru ca lumea lor inca nu e structurata spre “autonomie” si ca urmare granitele dintre Self si Ceilalti sunt difuze, si in anumite cazuri raman difuze si in viata adulta. Intr-o astfel de situatie, daca mami e bolnava, copilul ramane in fata cu optiunile: “mami e inca invicibila, dar eu cumva sunt atat de rau incat am imbolnavit-o pe mami”/ “mami nu e invincibila, cand am sa fiu mami n-am sa fiu o mami bun”/ “tati e trist toata ziua si nu ma baga in seama, trebuie sa am grija de tati sa nu stie nimeni ca nu mai e erou”.

Impachetam mult din invicibilitatea Parintelui pe masura ce crestem. Acele “memorii” fantastice despre cum era Tata, sau Mama, intr-o anumita lumina dintr-un anumit anotimp, acele ‘citate’ fabuloase pe care le invocam si care reprezinta “reteta de succes” (”bate fierul cate e cald”, “prietenul la nevoie se cunoaste”, “omul sfinteste locul”) sunt evocative unei meme de Invulnerabilitate. Si cum ar fi altfel, cata vreme auto-replicarea memei e dependenta de inatacabilitatea ei?

Mitul 4: Parintele e inefabil/ incorigibil

O parentare de succes, pare la prima vedere, depinde de acest mit. Cum sa te educe mami si tati, daca tot timpul te indoiesti ca ce zic e bine? Bineinteles ca mami are dreptate cand ma hraneste de trei ori pe zi. Da, si tati n-are cum sa greseasca, pentru ca e tati, si tati nu greseste niciodata! Incepand de la observatii implicite, acest mit devine explicit cam tot la varsta “de ce-urilor”. Daca “tati stie”, automat “tati n-are cum sa greseasca”. E o inferenta perfecta, si am face bine sa ascultam, altfel “nu vom creste mari frumosi sanatosi si rosii in obraji”. Sub nici o forma n-ai sa vezi un pusti la patru ani filosofand pe marginea evidentului “dar daca tati se inseala?”

Intrebarile apar mult mai tarziu, in faimoasa “criza adolescentina” cand confruntam Parintele din noi si dintr-o data nimic din ce zice nu mai e corect, ci corectabil. Nu, mama, n-ai dreptate, piercing-urile din buric sunt frumoase. Tata, habar n-ai, blugii rupti in genunchi sunt cool. In adolescenta, parintele devine corigibil, efabil, prin excelenta un morman de imperfectiuni si nicidecum o trestie ganditoare. Reconcilierea nu prea are loc niciodata in viata noastra, asa-zis-ul rift intre generatii e de fapt un doliu nerezolvat la adresa parintelui incorigibil care a murit, si a lasat loc unei fiinte ca si noi, care nu are nimic deosebit, si care adesea prin virtutea educatiei ramane in urma noastra. Cum poate un parinte care nu se poate juca la iPod fi mai bun decat mine?

Uneori discrepanta asta se perpetueaza atat de bine incapsulata incat in fiecare generatie regasesti mema, de obicei pe linie masculina. Stiu asta de la tata, care stie asta de la tata lui, care a avut un bunic care era un om foarte destept, si care a zis ca asa e bine. Nu se poate sa se fi inselat!

….

Am putea sa continuam lista. Am putea sa identificam un Decalog al miturilor parentale, mici elemente viro-comportamentale care n-au alt avantaj evolutionar decat a fi facilitat propria lor transmitere, pana cand intr-o zi cineva, uneori prin accident alteori printr-un a ha! absolut hilar decide ca e timpul sa schimbam macazul. Cand s-or fi hotarat spartanii ca nu e bine sa-si arunce copiii de pe stanci daca nu intruneau “standardul de aur”? Cand am decis ca “bataia NU e rupta din rai?” (oare am decis asta? uneori ma indoiesc). Mai facem oare ceva “in numele Tatalui”? (unii ar spune ca da).

In viata de adult, purtam la gat un sirag de perle in care unele sunt de la strabunica, strabunicul, unchiul, matusa, mam-mare, tanti Aglaie, si apoi bineinteles Mama, Tata, Dom’ profesor de Mate’ (sau Fizica, sau Dirigu’, sau Diriga’, Big Brother?, “dom’ sergent”?), acei significant others care ne-au oferit spre pastrare memele lor de parentare, injonctiunile lor de viata si scurtele lor atributii de scapare (”eu n-am voie sa fac asta dar as putea daca tu faci ASA”). Cum sa fie oare posibila autonomia cand devenim papusi in mainile unui Papusar nevazut, fie el Morala, Traditie, Pravila, Obicei? Si oare ne dorim o maxima autonomie, o anomie in care iesim precum electronul de pe orbita si nu mai avem mama, tata, frati, surori, ci suntem creatorii propriului nostru Inceput? Am face oare, ca Noe, o mare betie dupa ce-a trecut Potopul?

Adevarata lupta, asa cum o vad eu, incepe cu expunerea miturilor ca ceea ce sunt, mituri. Dincolo de valoarea lor qualica, ele sunt versiuni atavice preluate “as is” de la cei dinaintea noastra, facute sa ne ajute sa supravietuim inca o zi prin compromis, si spre beneficiul lor de auto-replicare. A le recunoaste, pe de alta parte, nu presupune abandonul lor, ci mai degraba potrivirea lor intr-un fagas corect, si coerent, fiintei noi care suntem. Eu nu vad Psihicul asa cum ar putea fi el reprezentat gen “podul de piatra/ s-a daramat/ a venit apa/ si l-a luat/ vom face altul/ pe rau in jos/ altul mai mare si mai frumos”, ci ca pe o adevarata Biblioteca Olfactiva (vezi Furnicile lui Bernard Werber), in care performanta e data si de degenerarea invariabila a codului nostru genetic, si valentele lui fenotipale, dar si o buna periere a memelor pe care le-am primit cand ne-am nascut, cand am crescut.

Ultimul mit, acela ca nu putem schimba nimic, trebuie spulberat o data pentru totdeauna. In cele din urma, devenind artizanii propriei noastre schimbari, ajustand bagajul memetic dupa care traim, si pe care il vom oferi copiilor nostri, suntem OK atata timp cat vom fi contemplat, cu adevarat critic, asupra acestor patru mari axe: e potrivit sa par atotstiutor, atotcunoscator, invincibil, inefabil, incorigibil in fata copilului meu? Si asta in timp ce, din vreme ce suntem purtatori ai unui Parinte interior, nu putem sa fim cu adevarat autonomi inainte de a fi raspuns intrebarii:

In fata parintelui meu, e potrivit sa par….atotstiutor, atotcunoscator, invincibil, inefabil, incorigibil?

G.