All your base are belong to us

All your base are belong to us” (often shortened to “All Your Base“, “AYBABTU“, or simply “AYB“) is a broken English phrase that sparked an Internet phenomenon that depicted the slogan. The text is taken from the opening cut scene of the European Sega Mega Drive version of in 2001 and 2002, with the spread of a Zero Wing,^[1] a Japanese video game by Toaplan. Its brief but intense popularity derived from its poor translation into English and its near-accidental adoption by a group of Internet humorists. Originated from Something Awful,^[2] “All Your Base” is still a well-known reference among gamers. (source: WIKIPEDIA)

Unele idei sunt toxice. Este adevarat, dar ce inseamna “toxic”? Faci galbinare de la idee? Te innegresti la subtiori? E posibil ca simpla prezenta a unei idei care atinge “punctul critic” sa ignore mesajul genetic (“rezista”, “inmulteste-te”, “perpetueaza specia!”) si sa impinga comunitatea spre anihilare completa?

In viata noastra de zi cu zi nu putem sa ne trezim si sa ne apucam sa ne indoim de la prima clipire de fiecare element al realitatii pe care o “testam”. Ar lua incredibil de mult timp doar sa raspundem la intrebarea “cum e mai bine sa ne ridicam din pat, repede sau lent? Repede sau lent? Lent sau repede”…si pana sa ne hotaram, timpul va fi decis deja pentru noi…da, e mai bine sa te ridici lent din pat. Sau poate nu?

Ideile toxice sunt marca relatiilor toxice. Inafara spectrului comunicational, de orice fel, mema moare. Daca pentru o celula dotata cu nucleu si material genetic, un miriad de factori favorizeaza mitoza si dezvoltarea unui partener de dialog, in discursul memetic “solipsismul” e limitat si nu poate duce mema pe noi culmi de civilizatie si progres. In fapt, m-as grabi sa sustin ca degenerarea dialogului interior care cauta “rafinarea”, splicing-ul memetic e in sine un demers sortit esecului. Daca mema e o unitate de cunoastere, putem sa luam stroke-ul ca unitate de REcunoastere.

Sa zicem ca mi-a venit de dimineata ideea ca ar trebui sa stranut voluntar, cu ochii larg deschisi, de 100 de ori ca sa-mi curat glandele lacrimale de impuritati. Gasesc, prin aproximatie, vreo 20 de zeloti care se vor alinia cu mine in Piata Publica si la numaratoarea inversa vom incepe sa stranutam din toti rarunchii. Un pensionar, cu plasa de un leu, trece pe margine, si isi face o mare cruce (sau il invoca pe Allah, sau isi scuipa in san…alte meme, alte memeplexe), si remarca satiric, “mai baieti, dar de unde stiti voi ca daca stranutati cu ochii deschisi n-o sa faceti hernie?“.

Hernie. Uite ceva la care nici unul nu ne-am gandit. Un memeticist s-ar grabi sa remarce ca selectia unitatii de “cunoastere” culturala merge calare pe porcusorul succesului. Ce constatare favorabila. Atata doar ca “succesul” nu exista decat in comunicare, altfel nu. Eric Berne si-a fondat o intreaga teorie, dusa apoi de Claude Steiner in directia “literatiei emotionale” pe fondul drive-ului de a primi unitati de recunoastere pe care le-a numit “strokes”. Munca lui Berne se baza, la randul ei, pe interpretarea studiilor empirice ale lui Rene Spitz, un medic elvetian care a observat, in cercetarea lui in orfelinate, ca “failure to thrive”, o forma de malnutritie severa a copilului, se intampla mai ales in acele stabilimente unde exista o lipsa crasa de personal. Paradoxal, in stabilimentele in care copiii erau abuzati (batuti etc.) frecventa “failure to thrive” era similara cu cea in care copiii erau luati in brate si incurajati sa isi exprime afectiunea fizic.

Stroke-ul nu este o mema. Stroke-ul este insa o unitate de recunoastere, fie ca e o palma, fie ca e un sarut. Spitz, Berne, si apoi Steiner, Erskind, sotii Gould si altii au formulat aceasta unitate in raport cu dezvoltarea normala a omului. Dar divaghez.

Sunt cataplasmele culturale menite sa ne tina la un loc? Sa luam de exemplu traditiile, ca Valentine’s Day, Dragobetele, si acum in cateva zile “Ziua Femeii”. Ziua Femeii e o mema, cu care ocazie recunoastem cat de mult ne iubim consoartele, iar consoartele admit intre ele cat de mult le iubesc consortii. Se schimba cadouri, se poarta Martisoare, si cumva nimeni nu se gandeste ca poate nu exista o diferenta semnificativa la nivel de qualia intre cei care tin Martisorul, si cei care nu tin Martisorul. E ca si cum ai zice ca institutia maritala aduce un plus de stabilitate monogamiei. Parol! Sper ca nu exista zeloti pe-aici.

Daca societatea e un mare furnicar, si acceptam diateza durkheimiana ca omul in relatie cu marea Familie sfarseste invariabil in anomie, si daca admitem diateza berniana a “recunoasterii” ca unitate fundamentala de comunicare umana, dar ajungem si la “gena egoista” a lui Dawkins si dezvoltarea memeticii ca sistem de gandire, nu putem sa nu observam ceea ce traducerea unui japonez a formulat de mult fara posibilitate de respingere: “all your base are belong to us”.

Fara doar si poate ca ne construim existenta exterioara, si bogatia intelectuala, emotionala, comunicationala, in jurul unei arborizatii numita “buna crestere”, “educatie” etc., toate fiind meme in masura in care sunt delimitante ale “succesului”. E crucial sa intelegem ca ORICE comportament, inainte de a fi devenit deviant, a functionat. A fost util. Este egal adevarat, insa, ca in dezvoltarea individului se pleaca de la ceea ce Kahler numeste “cadru de referinta” cu un determinism biologic destul de pronuntat. Adauga la asta munca lui John Bowlby cu “bazele de siguranta” dar si intreaga doctrina a lui Willhelm Reich a “armurii corporale” si ajungi la urmatoarea diateza:

Credintele noastre, ceea ce cunoastem la nivel abstract, si aplicat, ceea ce ne alimenteaza ratiunea si ceea ce consideram a fi inteligenta pot foarte bine sa fie capcane de comunicare care ne ingroapa intr-un script cultural, in virtutea caruia vom raspunde invariabil subiectiv unor intrebari care trimit la mema din noi. Bineinteles ca suntem patrioti, nu? Dar oare patriotismul meu e acelasi lucru cu patriotismul tau? Bineinteles ca a e bine sa te speli pe maini. Dar oare are spalatul pe maini acelasi efect la mine, si la tine?

Va veti intreba poate incotro merg cu acest mic rant destul de dens, si cu siguranta neadresat amatorilor de pop-psych. Cred ca v-am obisnuit deja ca acea parte de popularizare imi face placere, dar vine si un moment la care as duce discutia la nivelul urmator. Pentru ca in ciuda tuturor, raman un sceptic. Si adevarul e ca NU stiu. Prefer sa NU stiu, sa banuiesc, sa ma bazez pe indoiala altora si sa caut REcunoasterea, in aceeasi masura in care-mi caut un nucleu de cunoastere, care sa ma tina la suprafata. Mai mult, in lupta mea pentru cunoastere, sunt constient si recomand tuturor sa isi ridice nivelul de constiinta la adresa faptului ca replicarea stiintei e de domeniul memetic, si ca atare “all your base are belong to us”. In traducerea dinspre cercetarea fundamentala spre aplicata, spre transferul de cunostinte spre domeniul laic, se pierde o bucata semnificativa de rezolutie a “memei”, care in cele din urma cand ajunge sa se “replice in masa”, nu doar ca va fi facut un piggybacking pe succes, dar va fi si raspuns unui cost effectiveness bias si unei critical mass factoring de care vorbeste Levitt in Freakonomics.

In ceea ce facem, in felul in care ne ghidam viata, nu datoram nimic de facto “mostenirii” culturale, in masura in care ea poate si trebuie sa fie evaluata, consultata, criticata, revizuita, reparata, indreptata, recompusa, cunoscuta si…recunoscuta. A avea un nucleu “intelectual” care sa fi definit Marea Familie nu face marea familie intelectuala, ci ofera doar un cadru de referinta pentru dezvoltarea memelor, dar si stroke-urilor.

Maine, inainte sa cititi presa, sa va imbogatiti cunoasterea, uitati-va cine a scris. Iar daca a scris bine, recunoasteti asta. Daca a scris prost, recunoasteti si asta. Cand va cumparati ziarul de la colt, uitati-va in ochii vanzatorului, spuneti-i “buna-ziua” si apoi “multumesc”. Daca cineva a facut ceva pentru voi, nu va prefaceti ca vi se cuvine. Cand ati facut ceva pentru cineva, nu va ascundeti dreptul de a fi recunoscuti in ceea ce sunteti, pentru ceea ce faceti.

Si asta pentru ca, zi si noapte, la orice moment, “all your base are belong to you”. Iar asta e o responsabilitate, un mic miracol si un univers incredibil de frumos, de care nu puteti sa va plictisiti vreodata.

G.