Reflectii matinale: Alegeri si alesi

Care sunt auspiciile sub care sa scrii inteligent? Cu “miez”…cu carne pe os poate? Ce trebuie sa stii ca sa calaresti pe succes reteta intricata a cuvantului care penetreaza si nu polueaza (sic!) intelectul, devine un parazit inteligent care cauta apoi sa se replice pe cele mai netrebnice cai si totusi e sintonic, incorporat oportun in mintea cititorului.

Adevarul e ca in 15 ani de cand scriu (da-i sau ia vreo doi) si in care nu doar scriu, dar scriu si ma semnez si apoi vin doi-trei mameluci fara treaba sa ma citeasca, nu mi-am pus niciodata problema ca “ceva” in interiorul textului ar trebui sa aiba o calitate sintetica, aceea de a-mi oferi feed-back la un moment dat ca sa pot sa scriu mai bine, mai succint, mai scurt, mai clar, mai frumos, mai estetic, dar in acelasi timp sa raman onest asteptarilor mele fata de text.

Acel “ceva” de obicei a insemnat ca la o a doua citire ma luam cu mainile de tample si, ca cel mai aspru critic al meu imi ziceam: Doamne, dumnezeule, doar n-o fi mai citit cineva porcaria asta.

Doar ca deja, pana atunci, cineva citise porcaria asta. Indiferent daca esti de acord cu varianta Teatrului Cartezian al constiintei sau nu, in actul de verificare recurenta al textelor mele acel “cineva” care fusesem eu cand redactasem un draft cu siguranta nu mai era acolo, iar acest “cineva” nou care critica nu era in foarte mare acord cu primul individ.

Alegem. Cantarim. Eu am descoperit tarziu ca acest “doar n-o mai fi citit cineva porcaria asta” era la fel de relativ ca orice alta exclamatie al vreunui Cetatean al Republicii dispus sa-si spuna o parere. Ar fi interesant daca am cuantifica, interior, aspectul calitativ intrinsec al fiecarei idei rulate pe principiile majoritatii democratice. Cine voteaza pentru faptul ca articolul e o porcarie? Mainile sus! Domnu’, domnu’, doar o mana, nu votati si pentru colega!. …si apoi, cuminte, sa stabilesti daca “realitatea” a fost, sau de fapt n-a fost. Si s-o scrii.

Cum poti sa pastrezi opinii daca te lasi insa – pe aceleasi racile – la indemana regulatorului extern care e publicul cititor? Avem cititorii pe care ni-i meritam, dar nu intotdeauna ce vine de la ei e ce meritam, sau mai bine zis nu intotdeauna actul regulator functioneaza pe canoane egalitariene. Functionam in mici lanturi trofice intelectuale in care patura de mijloc va aprecia o multime de lucruri dar nici unul cu adevarat intens, iar extremele fie vor fi zeloti pentru ca ne plac, sau ne urasc cu ardoare, suficient de ardent incat sa tot revina la noi pentru ca de fapt, in sinea lor, exista acelasi act de ridicare a mainii caruia-i cadem victima la o paritate suficienta incat sa aiba loc un al doilea tur de scrutin si un al treilea…

…oamenii care urasc ’scrieri’ sunt aceiasi oameni care au nevoie sa urasca scrieri. E si asta un atasament, dar banuiesc ca nimeni nu formeaza la scoala o viziune materialista asupra literaturii in care elevul sa fie intrebat: “ce scriitor iti place?” …”ce scriitor urasti sa citesti?”. Elevii chiar si in ciclul primar au un simt bine dezvoltat al “urii”, chiar daca in zilele noastre “ura” a devenit ceva de genul unui tabu social. Dar ura naste zeloti. Iar zelotii cumpara carti ca sa aiba ce arde la un moment dat.

Dar daca zelotii la un moment dat fac majoritatea, ai putea ajunge la concluzia ca acel 50% + 1 e de fapt marca intrinseca a scrierii tale. Cum faci dinstinctia dintre adevar si “adevar” daca pui la paritate un zelot care ti-ar rupe si doua palme “bonus de week-end”, un burghez care te citeste pentru ca da bine la serate psihanalitice, si un fan obsedat care iti retine cu sfintenie acele paragrafe care “au insemna atat de mult pentru el”? In formarea draft-urilor interne, exista tentatia ca sa scrii pentru unul dintre ei, ca raspuns al unei invitatii la comunicare, si adevarul e ca urmarind opera unui numar de “artisti” ai poporului observi un drift de la care au inceput sa corespondeze intern cu un anume “electorat” al calitatii. Poate pentru ca daca faci bani din scris trebuie sa te “vinzi” pe mai mult de 30 de arginti?

Indubitabil, marca unei scrieri de valoare are un dublu sens, acela al reactiei criticilor, care trebuie sa fie pozitiva, dar si reactia maselor, care trebuie sa fie suficient de heterogena incat sa se vanda. Nu e vorba doar de impacat o capra si-o varza care are trei sau cinci straturi socio-demografice, ci ce-ar fi daca am pune problema “scrisului” ca act memetic dintr-o perspectiva formulaica, in care scriem “copii” pentru a implanta “idei” in mintea unor “gazde” care ar putea sa aiba acces la ele apoi de-o maniera repetitiva, ciclica, pentru ca “manuscrisul” original continua sa ramana acolo.

Realizarea asta m-a umplut, la un moment dat, de oroare. Ce-ar fi daca toate cartile mele, cartile mele iubite, romanele si catastifele de psihiatrie n-ar fi decat niste mici capuse pulsatile in care se afla, la o mare indemana, informatii replicate in mintea mea pe care daca mi le “improspatez” fara a le cerceta valoarea de adevar, nu fac altceva decat sa copiez in mintea-mi o “doza” de credinta pe care o aplic ulterior cu aceeasi orbire cu care oaia infectata cu vierme de galbeaza continua sa manance varza.

Aidoma, sa presupunem ca printr-un artificiu absurd, obscurantic si monstruos, multimea regulatoare a unui scriitor – formata din tarani, proletari si in general oameni cu origini “sanatoase” – va declara la un moment dat ca X este de o mare calitate, doar prin prisma faptului ca X, ca orice vierme de galbeaza, le justifica ingurgitarea masiva de varza, si le accelereaza metabolismul ierbivor.

Cum tratezi o populatie infestata parazitic cu coordonate obliterate ale calitatii? Pai poti sa le oferi alternative. Poti sa confrunti icalitatea, necalitatea, anticalitatea si sa le arati “calea cea dreapta”. Poti sa faci studii, sa duci cercetari a caror aritmetica simpla si incontestabila sa arate celor cu “origini sanatoase” ca nu sunt decat niste imbecili cu creiere spalate in soda caustica, si mai apoi sa le oferi un crash-course la bursa valorilor intelectuale elementare. Poti sa initiezi o discutie bazata pe logica, ratiune, ideologie si dialectica, poti sa-i bati cu propriile lor arme si apoi sa le oferi acel crampei de stea care se cheama “liber arbitru”. Sau poti sa te imbraci in sutana ultra-radicalista si sa pornesti o campanie de exterminare a elementelor zombificate din societate, care in continuare cred ca X este un “scriitor de calitate”, cand de fapt sarmanul individ e un ratat in straie infoiate.

….

Nu exista nimic care sa ne indice ca ce se intampla intrapsihic, elaborarea si rafinarea de idei, nu este o reflectie dinamica a proceselor heterofenomenologice. Inmagazinam informatii care au calitati valorice intrinsece prin relatiile cu care vin atasate, care mai apoi sunt digerate si reconstruite in aparatul intern care – nota bene – nu are o Identitate care sa fie Self, care sa fie “micul Vrajitor cu puteri decizionale infinite”. Si ca atare, alegerile si “alesii” nu vor fi niciodata cu adevarat “preferatii” nostri in masura in care “noi” suntem entitati dinamice, care azi poate ca il placem pe Michael Jackson, dar maine ne indragostim de Kurt Cobain, pentru ca 10 ani mai incolo sa ne uitam siderati si sa punem intrebarea: “unde mi-a fost mintea”?

Si daca punem intrebarea asta de ce sa nu va intreb si eu: unde va e mintea cand cititi? Aici…sau aiurea?

G.

PS: Acest articol e o retorta pe marginea cuvintelor lui Razvan Exarhu in textul sau: Alege, ca nu ai de ales (sursa: Evenimentul Zilei)

PS1: Cateva ore mai tarziu, citesc in NY Times despre demisia lui Tim Goeglein, consilier la Casa Alba, dupa acuzatii de plagiat. Goeglein ar fi “imprumutat” bucati consistente aparute acum vreo 10 ani in Dartmouth Review sub semnatura lui Rosenstock-Hussey. Alegeri…si alesi?

PS2: O aplicatie interesanta am gasit ascultand-o adineauri pe Ayaan Hirsi Ali pe tema trecerii de la Islam la apostazie din perspectiva propriei ei experiente; vezi AICI.