andreanum & co

Una dintre marile mele concluzii de viata a fost acum multa vreme, inainte de a fi primit o literatie in psihologie sau psihiatrie, ca indiferent cat de greu iti este, iti e mult mai usor daca ai optiuni la dispozitie. Chiar daca traversezi un bottleneck informational, sau emotional, sau pur si simplu esti in acel colt univoc de nefericire, esti mai putin nefericit stiind ca cel putin ti-ai pastrat controlul asupra actelor tale decizionale. Nu actului. Actelor. Un corolar ar fi ca un om fara optiuni inceteaza a fi om, ci o masina invariabil dinspre “daca” spre “atunci” unde regula este una singura.

Saptamanile astea m-am afundat in “Consciousness Explained” a lui Daniel Dennett, care e preferat de unii, hulit de altii, dar care face o munca buna de demontare a conceptului clasic de dualism creier - minte, de demers linear al constiintei care se produce intr-un veritabil “Teatru Cartezian” si ale carui coordonate se regasesc in interiorul unui “Rezonator Intern”, acel mic homunculus unde “toate se aduna”.

Dennett prefera o teorie non-lineara, a “copiilor multiple”, care suna foarte atragator si care primeste suport pentru caracteristicile ei in special orwelliene, anume de “rescriere” a istoriei momentarii prin re-iterare inversa, si toate astea inainte de a ajunge in prim-planul constiintei, si toate astea fara ca sa existe un “Detonator Sef” care sa decida prin vot majoritar: “Baieti, ii dam drumul!”. Ca atare, o suma de considerente psihanalitice vis-a-vis de Id, Libido, Inconstient vs. Subconstient vs. Preconstient sunt oarecum explicate dintr-o perspectiva non-contact, non-invaziva. Cu alte cuvinte, mintea noastra care este tot una cu creierul nostru, aceasta fantastica masinarie Turing, isi rezerva dreptul de a oferi “evidentului” un “subtil” rescris, convenabil, tolerabil, plauzibil.

Ultimul cuvant e de o mare importanta, si asta pentru ca suntem tentati la orice moment sa spunem ca simturile noastre, ceea ce observam fenomenologic cu proprii ochi, urechi, nas, gura, palme este “adevarat”, pe cata vreme in planul constiintei nimic nu este “adevarat” sau “fals”, totul e remodelabil, iar decizia de “corect” e pusa pe criterii de plauzibilitate. Aceasta plauzibilitate e formulaica in setul de experiente pe care le avem (am mai vazut vreodata un avion cu reactie?), pe bagajul memetic cu care suntem dotati (batranul cu barba care coboara din farfuria zburatoare nu poate fi decat Iehova), sau pur si simplu pe procesul eratic de competitie momentara a celor mai traznite idei (e o ruda indepartata de pe insula Kanuatu, care a primit un mesaj magic sub forma unei scoici incrustate si care a comandat armatele imperiale sa-l aduca aici). (Aceasta ultima parte, a “competitiei momentare a celor mai traznite idei” o recunoastem in psihiatrie sub forma jargonofaziei si a salatei de cuvinte. Intamplator, exemplul este unul real al unei paciente de-a mea de acum X ani, care suferea de schizofrenie hebefrenica din care intra si-n care iesea, si care era fata unui mare comandat de pe Saturn, mama ei era nascuta in spuma mari dar fusese inlocuita cu o curva (sindrom Capgras) iar ea era in stare sa “comande armatele imperiale”.)

Experienta planului de constiinta trece prin lobul frontal. Lobul frontal este acel “hotspot” pentru toate cercetarile noastre prezente asupra cognitiei, memoriei, afectului, si in vorbele lui Dennett este locul unde “fabricam viitor”. Aici este faimosul “and then a miracle happens” , si daca exista un rol predominant al lobului frontal dincolo de toate micile detalii disparate, este sa reziste impulsului de gratificare imediata, sa faca predictii, si sa analizeze ….copii multiple. Dar oare se termina aici? Cu cat un lucru devine mai plauzibil, sau chiar daca functionam pe un principiu economic al masei critice, lucrand in paralel pe preferinte separate care pleaca din blockstart fara a fi favorita vreuna sau alta, cat de eficienti suntem la a “prezice” viitorul?

O moneda are o probabilitate statistica de 50 -50% de a cadea pe o parte sau alta. Suntem noi mai buni decat o moneda? Dan Gilbert, profesor de psihologie la Harvard U, spune ca nu. Dimpotriva, spune Dan Gilbert, noi suntem ATAT de prosti la a face predictii de viitor, ca la orice moment mai degraba ne-am baza pe o moneda, decat pe propriile noastre instincte. Si iata de unde deriva o parte a problemei. Data fiind teoria copiilor multiple ale lui Dennett, care e eleganta, care e non-lineara, care presupune o “intoarcere in trecut” pentru corectia oportunista a “adevarului” si toate astea in zona preconstientului, si toata munca asta in “pestera”, te-ai astepta ca la sfarsit avem momentul ala de a ha! dupa care suntem “safe home”, am facut predictia de succes, realitatea e in mainile noastre si viitorul suna…orange.

Dar nu e asa. Si ajung la concluzia mea de viata care pica undeva intre Dennett, si Gilbert. Dennett imi da dreptate. Copii multiple, optiuni multiple, liber arbitru, constiinta, tot tacamul. Gilbert vine insa si spune, nu. Daca ai optiuni, ai sa faci predictii proaste (in fapt, s-a stabilit ca omul alege undeva pe la un 40 - 60), si cu cat ai mai putine optiuni cu atat mai bine. In fapt, daca n-ai decat o optiune e foarte posibil ca ai sa fii fericit cu ea!

Cum vine asta? Da, zice Gilbert, daca te uiti cu atentie la experienta comuna a persoanelor care isi declara un grad crescut de “fericire”, toti au trecut printr-un “bottleneck” in care plecasera de la un bagaj incredibil de optiuni (financiare, profesionale, sentimentale, habituale etc) si dupa aia pouff! a venit catastrofa si apoi ta daaam! a venit fericirea. Bineinteles, nu vrem sa ne punem in pozitii catastrofice ca sa fortam explozia hedonica, ar fi interesant sa vezi toti oamenii angajandu-se (uite asta o mema! da-ti toti banii la biserica si du-te si cutreiera pamantul!…ahhhh…s-a zis deja? ). Dar, pe de alta parte, si aici sunt perfect de acord cu Gilbert, experiente de viata individuale care sunt asimilabile unui bottleneck ne aduc mai aproape de fericire.

Si nu pentru ca ne cresc abilitatea predictiva (acea faimoasa “experienta de viata” care te ajuta sa prevezi pericolele care te pandesc la tot pasul). Nu, devenim insa mai limitati, senso stricto, in optiunile noastre si asta face sa sintetizam (sic!) o “fericire” care este perfect analoga celei naturale, data de succes nebun, de bogatie, de pasiune s.a.m.d. Dar e asta un corolar pentru a spune “daca limitam la maxim optiunile oamenilor, si ii punem intr-o cutie invizibila in care nu au decat O optiune, si nu functioneaza decat pe baza UNEI reguli, asta ii va face sa “sintetizeze” fericire chiar si in mijlocul celei mai mari adversitati”? Dan Gilbert probabil n-a fost niciodata in Romania.

Dan Gilbert este un psiholog renumit, care a demonstrat prin experimentele lui empirice efectul de maximizare a utilitatii de discount de viitor (Becker & Posner, Levitt) in conditii de ireversibilitate a investitiei (Yankelevitch, Bergson) care este rezultanta directa, ipotetic cel putin, al unei munci de redactare de copii multiple a realitatii (Dennett, Lovet) care insa are o valoare intrinseca groaznic de proasta (Gilbert). Pe de alta parte, eu raman la asertiunea mea contraintuitiva (si aparent eronata, dupa cum reiese din experimentele lui Gilbert), ca un om cu doua optiuni e intr-o pozitie de fericire mai buna decat un om cu o singura optiune. Aici, exista o nota vis-a-vis de reversibilitatea optiunilor. Gilbert spune ca oamenii carora le dai voie sa se razgandeasca nu vor aprecia ceea ce au de fapt, pe cata vreme aceia care n-au avut niciodata “unealta” asta la indemana sunt mult mai fericiti cu posesiunile lor. Perfect adevarat, asa cum spunea si un trainer al meu, Marisjke Wusten, “deciding is losing”. Interesant insa ca in campul de constiinta ne razgandim tot timpul, si de fapt ASTA face sa avem succes, si nicidecum epifenomenul deciziei! Pe de alta parte, in universul externului, externalizatului si externalizantului feed-back-ul de succes este mult mai bine “conturat” cand nu avem de ales (sic!) decat sa imbratisam realitatea consecventialista a “carpe diem“.

Iar a trai clipa e in sine o iluzie, o fabricatie a viitorului derivata la nivel frontal, si nicidecum un metronom care marcheaza doar perimare in trecut. In permanenta, clipa care vine este “anticipata”, “conturata” incat noi, oamenii, la fiecare deschidere de ochi o iubim inca dinainte de a o cunoaste. Pe de alta parte, nu suntem mai fericiti daca estimam ca putem face “orice” cu ea, ci daca singularizam acel “ceva” pe care dorim sa il facem IN ea. Si apoi sa o facem.

G.