Bouquinistul din Clanranald, ep. 2

Alois.

…deci m-am trezit ca undeva, intr-un colt al mintii mele, se afla altcineva, mai exact o bucata din alta persoana, aceeasi persoana care intrase la mine in anticariat si cumparase o carte pentru un pret care mie cel putin mi s-a parut exorbitant. Si apoi, imagineaza-ti viziunea cu literele, si antetul, si tot tambalaul ala, inclusiv pierderea de constienta si Honore…in noaptea respectiva, am crezut ca o luasem razna. Alois – mi-am spus la un moment dat – poate ca esti alergic la ceva, la praf, la polen, la parfumuri…

Dar nu eram alergic, stai sa-ti spun de fapt ce s-a intamplat dupa aia. M-am culcat. In vis, “nucleul” strain mie s-a deschis precum o portocala. In interior, ca si cum as fi privit printr-un caleidoscop, Elvira statea pe plaja, imbracata intr-o rochie transparenta, si se uita la un barbat. Cumva ii stiam numele, doar ca in “amintirea” mea (adica a ei, implantata in mintea mea) era mult mai tanara. Cherie, ii spunea respectivului, am sa te iubesc zi si noapte pana la moarte…iar cherie se uita la ea transfigurat, semi-adormit, ca o reptila satula dupa o masa copioasa. Ei, si in tot timpul asta ca si cum “imaginea” ar fi fost arsa, eram constient ca la periferie – desi cum ai putea fi constient intr-un vis? – eram constient de un proces paralel la periferia imaginii, in care cherie si Elvira se aflau inapoi pe Continent, si apoi cherie cu Elvira in parc, si niste pusti mexicani cu cagule trecand galagiosi pe langa ei, si Elvira e imbrancita, cherie se lupta, cineva scoate o lama, si apoi cherie cade. Elvira urla. Elvira tipa. Elvira plange. Strigatele ei imi inunda creierul, imi zgarie cohleea, imi pun o nicovala pe piept. Am sa te iubesc zi si noapte pana la moarte…cherie…cherie…

Si m-am trezit. Ca o taratoare nocturna brusc scoasa la lumina, amintirea s-a retras in coltul ei satisfacuta, ca un chist parazit care pana mai adineauri pulsa cu identitate, si autonomie, si control. Imi pierdeam mintile. Cine e Elvira? Nici o Elvira. Eu, Alois, ce dracu cautasem eu intr-un anticariat al unui tata pe care nici macar nu-l cunoscusem? Si ce se afla in cartile alea?

…

Din Jurnalul lui Cornelie:

Am ramas surprinsa ca Maurice nu era acolo ca de obicei, dar tanarul din spatele tejghelei ii seamana atat de bine, cu siguranta e ruda cu el, poate vreun nepot? Poate ca Maurice l-a luat ca ajutor in magazin…Maurice stiu sigur ca nu are copii, n-a vorbit niciodata de vreo familie inafara de Aude, si chiar si Aude…

Oare a functionat? Trebuie ca a functionat, am vazut aseara cum paginile se umplu cu cuvinte, asa cum se intampla de fiecare data, si apoi antetul a disparut, deci trebuie ca Maurice a “primit” mesajul, deci trebuie ca stie ce are de facut. Ce afacere si asta, auzi tu, sa excizezi amintiri ca pe un cancer… Sa mori de ras si alta nu, Maurice…e un nebun si jumatate…dar uite paginile puse de el in cartile astea au puterea de a “absorbi”, si oamenii se vindeca, daca n-as sti mai bine as crede ca e munca diavoleasca la mijloc. Nu. Nu are cum sa fie munca diavoleasca. Trebuie sa ma duc sa vad maine daca Elvira e in regula.

….

A doua zi cand am deschis anticariatul un detaliu straniu mi-a atras atentia. Pe raftul negru, din spatele meu, locul cartii lipsa fusese luat de alta carte. Am ramas tampit vreo cateva secunde, pentru ca in mintea mea secventa evenimentelor de ieri era foarte vie. O femeie venise, platise 500 de dolari pentru o carte cu pagini albe inserate de tatal meu Maurice Parchemin, bouquinistul, iar eu, fiul lui si in mod ciudat tot un fel de bouquinist facusem o nota de subsol ca – uite – exista un loc gol…

Si brusc “chistul” in care era inchisa acea amintire a Elvirei si-a facut simtita prezenta, ca un bulb de lalea cand da coltul ierbii primavara. Ochii mei o secunda n-au mai fost ai mei, si l-am vazut pe cherie acolo, in raft, un cosciug mic invelit in catifea neagra pe raftul de sus din spatele tejghelei…

Alois, mi-am zis, ai nevoie de aer…

…am iesit, am inchis usa dupa mine si am luat-o voiniceste la picior spre St. Joseph. Iti spun sincer, n-am fost niciodata un om credincios, ba chiar ma mira cum oamenii se arunca atat de usor la pamant in fata unui batranel paternalist…dar in Oratoriu m-am simtit de prima oara in siguranta.

Va urma

G.