andreanum & co

Aripile-i erau frante ca pigmenti oteliti in escare, mici fragmente necrotice dureros de vizibile cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Paralel unghiului dintre ochi se forma din nou o pulsatie vegetativa, vagala, oarecum libera de control precum briza marii in perioade glaciare. Si apoi cuvintele, ruland obligatoriu peste viteza legala mai ales prin parcare…cand pe cand, cum si unde, care pe cum,cum pe curand, cine pe care.

Mai degraba si-ar fi aruncat degetele precum cangile, mai degraba si-ar fi innodat pleoapele, mai degraba si-ar fi numarat pasii inapoi, neaparat sa fie pe urmele gata facute ca sa nu afle nimeni, mai putin vanatorii, cum ca a batut in retragere…cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Inchizitoriu, isi mai lua un puls de la ghereta din colt, nu poti avea niciodata prea multe pulsuri, e bine sa iti faci din timp rezerve de batai cardiace si mai ales, mai ales ai grija sa te aprovizionezi cu panglica pentru nod sinoatrial si cu calciu. Pe vremea sfantrului antevorbitor Mardare cel Mic se gaseau la tot pasul, cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Cine-a pierdut un arhanghel? Cine-a pierdut un inger pazitor, care si-a fript aripile si acum isi dozeaza lacrimile cu pipeta? Volatil precum o armata de aldehide, isi numara sansele cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care.

…

Intr-un colt, mic pamatuf de par carunt si obraji descarnati, femeia isi vorbea. Cand? Pe cand. Cum? si …Unde? Care pe….Cum? Cum? Pe curand…Cine? …pe care…Era o surpriza ca mai putea vorbi, desi vorbele-i erau precum batai sparte ale unui orologiu, mici scantei ale unei proxime supernove. Era tot ce-i ramasese, verificand acum obsesiv integritatea sistemului inchizitor dar nimic mai departe. Din cand in cand, seara, se linistea din ruminatii si dezvaluia raspunsuri confabulate…

A fost o data ca niciodata (cand?) pe cand oamenii aveau aripi sa zboare. Pe cand oamenii erau tineri, si aveau aripi sa zboare, intr-o tara (unde?) departe, de parte de tot. Care pe hartile noastre a disparut de mult, dar la vremea respectiva erau altfel de harti, si oamenii calatoreau precum pasarile. Cum ca pasarile? Da, ca pasarile migratoare erau si oamenii, iar cand iernile ii podideau isi faceau bagajele si-si luau zborul spre insulele pacifice. Cum? In stoluri, preferabil, dar n-ar fi fost o imagine prea uluitoare sa mai vezi cate-un om ratacit, batand din aripi frenetic si salutand Pe curand! Pe curand!…Cine-i acolo? Cine-i acolo?

Pe (fie)care insula se adunau oameni cu aripi, si albi si negri si rosii si galbeni si ciocolatii, si veseli isi impartaseau experiente din susul vazduhului. Ai vazut Marea Inghetata? Dar Malestrom-ul de la sud de Cap? Cine? Pe care? Pe curand…Cum?

…

Viziunile durau maxim 5 minute. Ascultam, in serile de garda, soptitul linistit al povestilor extraordinare ale micului pamatuf de par carunt. Ziua intrebari, seara raspunsuri, noaptea vise. Si apoi dimineata aceleasi intrebari, seara alte raspunsuri, noaptea vise. Cu siguranta daca cineva ar fi meritat aripi, sau un loc in Rai cu reguli simple, era Ea. La ea nu venea nimeni in vizita, nascuta cum era de 2000 de ani, si care absolvise liceul de Fete in 1938. Zambea blajin cu ochi infundati in vagaunile amintirilor, nu mai vedeai in ei decat un mic apetit de nemurire, de dincolo de uitare. A fost, pentru mine, un fel de “tinerete fara batranete”, si n-am uitat niciodata mantra ei de a ramane, pe cat posibil, in realitate.

… cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care.

G.