andreanum & co

Va mai aduceti aminte de melodia aia cu “taranu’ e pe camp?”. Bun. Dar de varianta “noi nu suntem normali”? Eh, asta e mai simpla pentru ca nu contine de cat versurile fatidice “noi nu suntem normali/ noi nu suntem normali/ uraaaa draguta mea noi nu suntem normali”.

Il citesc cu placere pe Razvan Barbulescu, am mai spus-o, pentru ca ma leaga o oarecare nostalgie de el pe care n-as putea sa o explic, din perioada in care facea echipa cu Ralu Filip. Razvan Barbulescu obisnuia sa scrie frumos, cu punct si virgula, cu mesaj social si in acelasi timp cu o mana de optimism proaspat taiat marunt, ca sa dea aroma. Ca el, cunosc multi jurnalisti care chiar au crezut, intr-o vreme, ca o presa pozitivista va putea prelua bubele sociale si sa le cicatrizeze precum un unguent cu propolis. Adevarul e ca asta au vrut, sa fie un fel de crema de propolis, sa vindece cu vorbe si sa ramana critici in acelasi timp; o presa facuta de profesionisti si literati, de maestri ai cuvantului dar si blanzi pedagogi ai maselor. Razvan era unul dintre ei.

Doar ca presa de propolis nu se vinde. In conditionarea reciproca a maselor, daca masele cer lucruri “simple”, trase in creion si nicidecum pointilliste, o sa le dai lucruri simple. Si astfel calitatea cuvantului scade, se transforma intr-o moneda de schimb care numai cicatrizanta nu e, ba dimpotriva. Nu poti sa vinzi ziare pe rani vindecate, trebuie sa ramana sangerande, trebuie sa fie deschise, abjecte, cu marginile zdrentuite si un inceput de infectie, puturoase dar nu prea mult, scandalizante dar nu prea tare. Presa a devenit nevasta premenopautica vesnic cu un facalet in mana, parul pe moatse si eventual si cu un copil la tsatsa. Mici negi pe fata seboreica, jurnalistii nu (mai) au cum sa transpara ca “semne de frumusete”.

Il citesc pe Razvan Barbulescu dintr-o nostalgie a vremurilor trecute. Iar Razvan Barbulescu scrie in Jurnalul de azi: “Sa ne mai slabeasca Financial Times” fara cap, fara coada, cel mult demn de canapeaua unui analist jungian care sa priveasca, circumspect, productiile unei minti obosite de o realitate toxica. Sfarsitul, mai ales, imi pare aberant:

“Şi, la urma urmei, britanicii vorbesc de strategii? Ei, care s-au bătut ca tâmpiţii la mama dracului, în Maldivele alea, pe care românca Diana, interpreta fascinantei Ema din “Războiul sexelor”, le-a cucerit într-o singură noapte, de revelion, când a făcut baie în lapte şi din cadă se vedea marea? “

Carui public se adreseaza munca editorialistica? Vulgului? Prostimii? Valului “de mijloc” al unui ziar? Si, mai mult decat orice, de ce sa scrii pentru vulg, doar pentru ca intamplator din asta iti castigi painea? Poate ca eu am ramas un romantic al cuvantului, poate ca inca mai insist pentru un compas moral, pana si taximetristul poate sa invete mai bine, pana si curva poate sa vorbeasca mai frumos, dar atata vreme cat continuam sa dam apa la moara, sa validam, si sa incurajam vocabularul prostului fudul, al tsoparlanului cu aroma de D&G, si sa scriem baietasilor de cartier, stau si ma intreb ce asteptam cand urlam, in cor, ‘educatie’. Cine sa faca educatie? Poate fostul La Familia, a carui sintaxa si morfologie intr-o melodie recenta a reusit sa-mi distruga (oare mai era posibil?) toate miturile despre “cultura” hip-hop romaneasca, si asta doar sub umbrela “publicului tinta” de dupa blocuri.

Astia suntem? “Dupe blocuri, majoritatea?”. Mi-a parut dintotdeauna atractiv sa fii prost, decerebrat, atata vreme cat esti in cutie, si am suferit dintotdeauna pentru ca nu am fost in cutie. Si da, am incercat si reusit cu succes de multe ori sa fac pe imbecilul, sa vorbesc cu haules-baules, sa imi bag, sa-mi scot, sa imi baleasca mintea dejectii de pe urma carora sa se rada la masa. Nu e greu sa faci asta, ba dimpotriva. Intr-0 replica antologica din Juno, partenerul lui Ellen Page spune ca incearca “din greu” sa fie popular. Aidoma si noi. Dar oare cu ce pret? Si catre care zi de maine?

Noi suntem mai rai decat cei saraci cu duhul, pentru ca noi avem optiunile in mana. Noi avem stiinta, si cultura, si ar trebui sa stim mai bine si sa cultivam mai bine, si nu dimpotriva. Presa nu poate fi doar o oglinda oglinjoara a celor mai mari tampenii din tara, si nu pot sa cred ca licentele poetice ale lui Ciutacu vor deveni, peste noapte, “standardul de aur” al intelectualismului roman. Torquemada de cartier? Titan de Murfatlar?

Nu. Si Nu. Si NU!

G.