Ne mutam. Ne mutam cu blogul, casa noastra virtuala din ultimul an. Pentru ca vrem, putem si ne-am ambitionat, am decis sa nu mai stam cu chirie la wordpress.com si sa ne mutam intr-o casa proprietate personala, anume pe andreanum.org. Deocamdata nu am mutat toate cutiile, am descoperit ca pentru unele lucruri nu avem spatiu, ca pentru altele avem mai mult decit credeam: deh, stiti si voi cum e sa te muti cu toate mobilele dintr-un apartament rotund intr-unul patrat

Visul mutsunakelui de astazi a fost ultimul post pe acest blog. De miine incepind va rugam sa postati comentariile acolo.

Va multumim ca sunteti cu noi

echipa andreanum&co

UPDATE: Noul nostru site poate fi accesat la una din adresele: andreanum.org, andreanum.ro sau andreanum.eu

Trebuia sa ne cumparam un calculator nou, iar la el se vindeau la jumatate de pret. M-a dus acolo de mana, dintre frunzele copacului catre care urca o scara in spirala a iesit, pe o veranda pe care n-o observasem initial, un om fara varsta si proaspat barbierit. Da, mi-a zis, vand calculatoare noi la jumatate de pret, hai, urcati.

A luat-o inainte, dupa care veneam eu, omul fara varsta intre timp devenit barbos a ramas in spate impreuna cu cainele. Da, cainele aparuse si el, un terra-nova imens si probabil cu suflet bun, noi urcam pe scara in coroana copacului si ne-am trezit mergand prin labirinturi inguste, pe stanga carti, pe dreapta carti, mici incaperi cu birouri si candele si mirosea a sosete nespalate si a fum de tigara si noi urcam, si din spate vocea care ne calauzea prima la stanga, asa acum drept inainte, din nou la stanga, la dreapta, luati-o pe scarile alea….Devenise amuzant in sine sa ne plimbam prin casa aia absolut fabuloasa, m-as fi oprit sa deschid carti dar nu era loc si oricum ramasesem in urma suficient astfel ca am devenit nerabdator si am intrebat mai avem mult? si mi s-a spus nu, iesi aici. Si am iesit, erau puse unul peste altul trei blocuri de BCA ars cu autogenul si am sarit peste ele, si m-am trezit ca eram intr-un parc, era primavara, si tocmai se terminase ploaia. Era soare, si o multime de oameni foarte galagiosi mancau covrigi, vata pe bat, se jucau cu mingi rosii hiperinflate, mai ales doua domnisoare care radeau cu gura pana la urechi, iar una i-a aruncat mingea celeilalte care i-a scapat din mana si s-a aruncat dupa ea dar a cazut si s-a intins toata in noroi. As fi ras, dar dintr-o data l-am vazut pe fiul proprietarului de calculatoare noi pe care le vindea la jumatate de pret cum o ia la fuga cu cainele terra-nova dupa ele asa ca am rupt-o la fuga si am cautat sa-l prind. Alergam, ce bine ca fac miscare uite nu mai gafai si alergam, si alergam, si ma apropiam de el iar domnisoara plina de noroi, care acum plangea in hohote intr-o postura complet disgratioasa a ramas la periferia campului de observatie si alergam, si dupa cativa kilometri am inceput sa ma felicit din nou ca uite mai in ce forma buna sunt si am ajuns dintr-o data la marginea parcului. Pe o banca, fiul vanzatorului de calculatoare noi la jumatate de pret isi tragea sufletul; langa el statea cainele terra-nova imens, majestic, plin cu bale la gura.

Ce cautam acolo?

Si m-am trezit.

G.

De ce n-am scris despre filmul lui Julian Schnabel la vremea cand a aparut? Poate pentru ca eram prea absorbiti de propriile noastre minute astrale de glorie. Atunci nu era un Busuioc, era un Cristi Mungiu si filmul sau care (nu) e despre avort. Nici unul, nici altul nu sunt vreun neam de Escu. Mungiu a facut un film. Busuioc a cantat un brindisi. Ni i-am asumat, i-am ridicat pe piedestale butaforice constienti fiind ca nici unul, sau celalalt, nu s-au lasat vreo secunda pacaliti de intreaga zumzaiala oportunista a “culturofililor” care (inca) ne sugereaza sa votam trandafirul, sau sageata, sau trandafirul de sageata

Despre “Scafandrul si fluturele”, insa, e timpul sa spunem cateva vorbe, mai ales ca povestea lui Bauby in sine urla din toti rarunchii empatie. E un cosmar cu care sa sperii generatii intregi de copii mici (si, printre altele, o forma destul de rara de isterie)…ce-ar fi daca intr-o zi te-ai trezi ca esti perfect alert, dar prizonier intr-un corp care nu te mai asculta, si singura ta fereastra spre lume ramane un ochi functional, cata vreme celalalt, dezafectat, ti-a fost cusut spre “binele” tau? De unde o iei? Ce rost mai are o viata deprivata de simturi, de cuvinte, de privilegiul de a-ti imbratisa copilul?

In iunie ‘97, la scurt timp dupa moartea lui Bauby, Thomas Mallon scria pentru New York Times:

“The author cultivates strong feelings, especially anger, to keep his spirit from atrophying along with his limbs. But despite occasional sarcastic eruptions, the book’s tone, in Jeremy Leggatt’s translation, is dominated by a sweet, even humorous, lyricism. Bauby notes with pleasure how, in his reordered alphabet, ”T and U, the tender components of tu . . . have not been separated,” and he recounts his practical distribution of all the prayers coming his way: ”A woman I know enlisted a Cameroon holy man to procure me the goodwill of Africa’s gods: I have assigned him my right eye. For my hearing problems I rely on the relationship between my devout mother-in-law and the monks of a Bordeaux brotherhood.” Continuing pride in his fashionableness makes him insist that he do his drooling on his own cashmere instead of the hospital-issue jogging suit. If a certain sentimentality enters some of his imaginings, such as a fantasy reconstruction of the Empress Eugenie’s visit to the hospital in 1864 (”I was so merry that I would willingly have risen and invited Eugenie to dance”), awe at its very rendition will keep most readers from condemning it too harshly.” (NY Times)

Indubitabil Schnabel la randul sau s-a inspirat din momentele aproape arhetipale ale cartii, si a lasat la o parte mizeria lumeasca si disperarea evidenta a lui Bauby care, dincolo de un simplu demers intelectual, e incarcata de o visceralitate pe care, ironic, n-o mai putea simti deprivat fiind de propria-i carcasa. Ce ironie ar putea sa faca sa supravietuiesti unui astfel de accident cerebral? Sindroamele locked-in sunt foarte rare, tocmai pentru ca odata plecat la vale prin marea gaura occipitala, trunchiul cerebral nu se mai “opreste” si distrugerea structurilor face sa ti se opreasca respiratia, si inima. Amandoua, in cazuri rare, isi recastiga o oarecare autonomie, si dupa ce trece edemul e posibil ca o parte dintre neuronii distrusi, si acum inlocuiti cu celule gliale, sa se “regaseasca”, sa inceapa din nou sa isi “vorbeasca”…ceea ce toti ne-am dori pentru Jean-Do. Pentru ca in cartile cu ologi, ne dorim sa se ridice sa mearga. In cartile cu paraplegici, ne dorim sa faca dragoste cu femeia pe care o iubesc. Orbii sa vada, surzii sa auda. Cultura noastra, si minciunea cu care am invatat sa traim, este ca e suficient sa iti doresti. Pentru un jurnalist cinic insa precum Jean-Dominique, povestea asta ramane doar o slaba si iluzorie tentativa la supranatural; in fapt, singurul lui “supranatural” e ca reuseste excursii eidetice incredibile date, cel mai probabil, de posibilitatile unui cortex deaferentat, descarcat de povara milioanelor de semnale din periferie. Constiinta capata aripi incredibile din interiorul capsulei osoase care e calvaria, si isi permite parfumuri, si-si permite senzatii care circumscriu, culmea, speranta.

Speranta e tot ce ramane multora care - ca si mine - au avut vreodata un membru al familiei paralizat. J.D. Bauby nu este insa un apologetic sau - si mai rau - un zelot al beneficiilor tetraplegiei flasce, ba chiar parte din accentele povestii lui inspira groaza. Dar este o groaza jucausa, iar mintea are acest termostat ludic pe care (uite si un gand optimist) nu-l pierdem chiar si in adancurile, in abisurile nefericirii.

Daca aveti nevoie de un film bun, simplu de digerat, fluid dar totusi cu miez, mergeti sa vedeti “Scafandru si fluture” (The Diving Bell and the Butterfly/ Scaphandre et le papillon). E o lectie superba de neurologie, de viata, de suflet, si in nici un moment nu iti sugereaza ca o sa-ti fie mai bine pe lumea cealalta.

G.

Doamnelor, domnilor, stimati cititori ai debitatiilor noastre,

In urma cu o luna si o tsir’ pe fund imi manifestam nemultumirea, nu, indignarea ca pe noi nu ne propune nimeni la RoBlogFest. Mi se parea ca niste oameni valorosi precum noi, si niste cititori si mai valorosi precum voi, au nevoie sa se sprijine reciproc intru propasirea la scala interconfesionala a acestui vast domeniu care este Andreanum. Un suflet milostiv, si as indrazni sa spun cu valente samaritene (si care imi doresc sa scrie cat de curand pentru noi) care este Radu s-a ocupat de ne-a propus nu la una, nu la doua ci la 7 categorii. Omul s-a gandit, crestineste, ca daca ne propune la mai multe ne cresc sansele direct proportional de a castiga si noi acolo, o aluna o maslina, o zmeura trecuta prin cocleala pe care sa o atarnam la gazeta noastra de perete undeva intre maimutse, crucea de cavaleri nobili creatori si sigla noastra de lupta, discul lui Ilau.

La Roblogfest au fost inscrise sute de bloguri. Cand te duceai la ei pe site te izbeau puzderiile de interese si pe stanga, si pe dreapta, si mai ales pe centru. Si aici e momentul ca postul meu sa devina serios, mai ales ca nu am castigat nimic.

Nu am castigat nimic, in schimb am castigat totul. Si am sa va explic de ce.

Andreanum a inceput trasnaia asta acum un an (a carui aniversare am uitat-o toti mamelucii colaboratori bineinteles pentru ca noi am aparut ulterior, oportunist, si n-avem drept de paternitate asupra bebelusului, ci doar custodie). Intr-un an, am reusit sa va pacalim sa dati click de peste 200.000 de ori, si continuam sa facem asta la o rata ingrijorator de constanta. Inca un pic si ne putem deschide secta. Mai mult decat atat, in ciuda zonei noastre perfid de inguste in care functionam (liberalism/ protestantism dogmatic/ psihiatrofilie cu accente sefeistice) exista oameni care ne sprijina, ne incurajeaza si care ne ofera, nu rareori, motive sa venim aici si sa prestam in virtutea unei legaturi inedite.

Anul acesta 2008 (anul 23 dupa Ilau) am reusit performanta (multumita voua), de a urca in top 10 bloguri colective (# 7; Cel mai bun blog colectiv), top 100 “cel mai bine scris blog” (#96, Cel mai bine scris blog) unde ne-au votat 2 persoane carora le multumesc, unde’s doi puterea creste, top 100 “cel mai bun blog” (#86, cel mai bun blog) …iar asta arata cat suntem de populari. Celor 23 + 2 + 2 (sau nu), palaria mea e pe jos in fata voastra, va multumim pentru ca v-ati gandit la noi. Da, cititorii nostri sunt mai buni decat ai lor. Doar ca ai lor sunt mai multi?

Am ratat la buza top 10 la “cel mai bun blog cultural” unde am iesit pe locul 11 cu nota medie 7.18. Ne-au despartit 13 sutimi de ala de deasupra noastra, pe care cu toata educatia noastra ne vom ocupa sa-i lasam ciunga pe scaun si cerneala in banca. Bravo lui Lucia care a urcat pe podium! Esti o inspiratie pentru noi. La politichie am ramas aidoma surprinsi ca am luat note de trecere, suntem in top-top-top rusinica 20 . Multumirea mea personala e ca l-am luat pe Adrian Nastase pe turnanta, si suntem un varf de cap deasupra lui. Ashea! Si cum ca vorba lunga’i saracia omului la “cel mai bun blog jurizat” am iesit in pozitia fatidica 66. Bine ca n-a fost 69, parerea mea, si bine ca l-am batut pe castigatorul sectiunii populare “cel mai bun blog personal”, domnul VisUrat…care a fost in pozitia 68. Din nou, bine ca n-a fost 69. Sincer sa fiu, aceasta intorsura a buzaului (buzaul fiind masculinul de la buza, o buza, un buzau) m-a mirat pana peste poate si, statistic, inclin sa am incredere in juriu?

Doamnelor, domnilor, onorati pierzatori de vreme pe meleagurile noastre,

Daca n-am spus-o pana acum, suntem mandri de voi care ne cititi si nu doar pentru ca ne cititi, ci si pentru ca ne-ati oferit aceasta bucurie. Dupa un an de munca, e senzational ca la un concurs atat de consistent si bine organizat ca RoBlogFest, la care au votat aproape 10 mii de oameni (da, da, ati calculat bine, voi sunteti acei 0.002% care ne-au preferat pe noi) juriul a avut intotdeauna dreptate, dar si mai induiosator e ca ati fost alaturi de noi. Pentru aceasta,

‘Traiti!

Lejer.

G.

Aceste randuri vor fi tot din seria “noi nu suntem normali”, ridicata la patrat, logaritmata pusa pe lang-o integrala si manjita din belsug cu ulei de floarea soarelui carele este bogat in transfatsi. Transfatsii, pentru cine nu stie, sunt un fel de slanini satule care nu va face bine la pipota (celor care aveti). Pentru cei fara pipota, va recomandam un regim bogat in transfatsi, sta-v-ar in gat. Dar suficient cu sfaturile de sanatate!

Citesc in Cotidianul ca in culisele deja faimoasei emisiuni “No reservations” s-ar fi petrecut si o sceneta a la Decebalus Traianus Shpagatus (Remes) in care vizionarii turismului romanesc si-au luat fondul de protocol, banii de rulment si alocatiile de la copii si le-ar fi zis alora bai fratilor, manca-v-am, nu dati fratii nostrii bizantini satre de tigani despre Romanica, ni se strica imaginile si nu ne mai vin turisti in hotelurile noastre exceptional de curate si foarte ieftine, si ni se golesc restaurantele noastre fantastic de variate si cu un simt etnic de bun gust, si mai, fratii nostrii bizantini, cum ramane cu dizeuzele noastre? N-aveti ceva mai…muncitoresc de prezentat?

Ca de exemplu? Pai, ca de exemplu Muzeul Taranului Roman, Teatrul National, imaginile alea fabuloase de pe transfagarasan (da sa nu cumva sa filmati drumul), catedrala Biserica (catedrala BISERICA?) Neagra din Brasov, Piata Sfatului din Sibiu, un Voronet nu prestati tovarasi de la Travel Cianel? Stiti, manastirile alea unice vopsite cu un albastru unic, zis si “de Voronet”? Voronets blue? I de la noi, domnu’, domnu’ cum ziceati ca va zice? Yes, yes, Ai Spik Inglish. Little. Yes. Minister.

Bineinteles ca un atare dialog nu ar fi posibil, ar fi ceva cu totul incomprehensibil de conceput daca nu ar exista o echipa de labari (a se citi in accentul lui Wilhelm Cuceritorul: lAHbahri) care cica au o emisiune despre sarmale si corcoduse pe meridianele lumii (un fel de coropisnitse din specia Florin Mitu pe Mapapond, specializarea sorbitorie) in care ei isi arata, invariabil, nubilitatea si wow, this is so wonderful fantastic stupendous, these people are DYING of hunger but look at that palace, such a rohcohcoh, and the burkhas are simply FABULOUS! Si bineinteles, publicul lor tinta e la paritate cu pescuitorul Rex Hunt, si acei doi fermecatori homosexuali care tot cutreiera prin Canada in cautare de buticuri de muffins pe Route 66.

Mai oameni buni, care oti mai fi. Oti, da, este o formula gramaticala care foloseste pluralul de la traditionalul romanesc oi, oi! (O oaie, doua oi, domnu’ Ji patrat, ca sa nu va pierd de cititor). Mai voi nu sunteti normali? Cum sa iei mai bani guvernamentali sa te targui ca la piata cu “producatorul american”? Pai da-l in papucu’ lui de jimblar, duca-se sa filmeze ce vrea, cat o sa vi se mai puna de prezentat imagini sovieto-cosmetizate despre o tara care nu-i mai buna, nici mai rea, decat multe altele?

Am vazut oameni care borau copios in Fontana Trevi, iar la cateva nopti dupa aia au vopsit-o niste “tinere sperante italiene” cu graffiti rosu. La British Museum stateau traditionalii cersetori proaspat treziti din betie, putind la fel de prietenos ca si cersetorii de aici din Montreal, sau cei din New York, sau cei din Paris. In Amsterdam, fiecare colt de strada mai laturalnica incepea sa miroasa a de toate, iar canalele alea ale lor erau curatate oportunist cand se nimerea sa nu ploua. Curatenia este mana cereasca a oraselor mici, iar Bucurestiul, ca si Sofia, Belgrad, si mai la vest Roma, Paris, Berlin, Londra, Dublin, Belfast, si asa mai departe…nu sunt orase mici! Dar Doamne iarta-ma, ridicati-va mutrele sugatoare din noroi si demonstrati un pic de coloana vertebrala!

Da, avem tigani, avem jeg, avem cacaturi pe strada si avem o tara murdara, avem infrastructura jalnica, avem tot ce ziceti voi si un pic mai mult. Si da, vin niste pitzifelnici dornici sa li se umfle si lor un pic esteem-ul (vorba lui Andreanum), care n-ar fi filmat ghetourile din Detroit sau Pittsburgh dar care vin sa se arate cu degetul “satrele” noastre de haules-baules.

Si sa presupunem ca asta e urmatorul It attraction pentru snob-ul occidental. Daca snob-ul occidental a transformat Borat intr-o institutie, si boratismele in adevarate meme americana, cine suntem noi sa ne opunem? Poate acolo zace propasirea noastra culturala, frantsicule, sa chemam nemtzi, suedoshi, frantzuji, si sa-i plimbam ca la safari prin Tsandarey si imprejurimi, si cand mai trece f’un Bugatti in tromba sa le zambim galej (da, da, au muncit in Spania….eh nu, nu-i decat la mana a doua).

Rusinea, domnilor, n-are cum a fi fata de nimeni altcineva decat fata de noi, ca popor. Si daca americanii n-o au fata de ei, si daca englezii s-au nascut fara aceasta gena deci li se scuza pe motif de mutatie genetica, noi care o manifestam atat de copios si atat de pasiv-agresiv poate am reusi sa facem, caci niciodata nu e prea tarziu, ceva coerent cu ea. Si ar trebui sa incepem prin a ne uita senin la oricine vine sa filmeze copii subnutriti, tigani jegosi si ciobani putind a branza si sa zicem…sigur, chiar te rog, e o mostenire culturala inestimabila…

G.

Introducere sumara si argumentare. Unii dintre noi, astia mai purii, am trecut prin etapele Olimpiadelor si Studentiadelor: ceva organizat de stat, treaba serioasa, dotata cu premii, coronite si care oferea prestigiu in comunitate, familie si chiar regn. Dar realitatile s-a schimbat, ca sa folosesc noile exprimari lingvistice, si nea schimnbat. Acum, traficul bucurestean este cel care ne provoaca, ne intrece si invinge zilnic; ne este adversar.  Asa ca eu, ca pieton, am inventat prin forta mea proprie, 3 joculete de trafic, care se pot desfasura toate in acelasi timp, daca, evident, va tin curelele. Va asigur ca sunt grele si viata voastra este serios pusa in pericol in timpul competitiei. Toate aceste joculete vor sa demonstreze inca superioritatea aparatului uman asupra celui masinistic. Dar toate aceste joculete contribuie la cresterea respectului de sine, a increderii in fortele proprii, a optimismului si chiar a puterii de autovindecare, care decurge din aceasta nemaipomenita stare de bine pe care joculetele o au ca efect garantat. Dar sa va zic despre ce e vorba.

Joculetul numarul 1: Intrecerea cu troleibuzul (sau firobusul, cum i se spune la Timisoara). Eu folosesc in acest scop traseul liniilor 71, 93, 61 si 62 pe portiunea Leu-Cotroceni-ANEFS-Stefan Furtuna. Dureaza cam 20-25 de minute intrecerea. Se face asa: va alegeti un troleibuz pe care il aveti in raza vizuala: el va fi adversarul. Apoi mergeti in paralel, dvs pe trotuar el pe sub firele lui. O sa vedeti ca in unele zone cu trafic mai aglomerat dvs, il intreceti. Exista posibilitatea ca oameni din troleibuz sa se uite uimit la voi, cu admiratie si respect: ei sunt publicul vostru. Cei mai siguri pe sine pot chiar sa faca cu mina publicului. Se creeaza o simbioza care este primul pas catre starea de optimism pe care deja o simtiti. Nu disperati daca troleibuzul va intrece in anume portiuni: ginditi-va ca omul a inventat masina tocmai ca sa intreaca omul, iar faptul ca l-ati intrecut vremelnic nu poate decit sa va aseze pe dvs si sef esteemul propriu undeva la circa 20 cm deasupra pamintului. Ceea ce e foarte bine. Eu, pe traseul meu, pe care il abordez cam zilnic intre 9:30-10:00, reusesc sa cistig in 3 din 4 intreceri: eu conduc pina la Cotroceni, apoi ma intrece el pina la Glendale unde se infige in ambuteiaj; eu trec spintena si-l depasesc la ANEFS, dupa care el sta. La intersectia cu Plevnei iar ma face, dar pe Stefan Furtuna ma detasez. Citeodata semaforul de la Furtuna colt cu Golescu decide soarta partidei, mai ales ca inainte de semafor troleul face statie si de obicei e plin de babe care abia misca. Succes!

Joculetul numarul 2. Proba cu obstacole pe trotuar (efecte: sporeste vigilenta, creste self esteemu si ajuta la autovindecarea de nervi). Daca cumva aveti probleme cu greutatea si sunteti necajiti/e din acest punct de vedere, sau daca sunteti lenesi in reactii (adica mocaiti) si doriti sa va augmentati viteza, sau daca aveti nervi ca nu puteti trece printre doua masini procedati in felul urmator: incercati sa mergeti numai pe trotuar si priviti drumul pe jos ca pe un concurs cu premii (important e sa participi nu sa cistigi, alea alea, stiti voi). In general soferii lasa un spatiu pe trotuar si pentru pietoni, dar acesta este variabil: ori 10, ori 20, ori chiar si un metru intreg! Este important sa treceti prin cele mai mici spatii, orice ar fi. E bine sa purtati salopete, dar merge si daca sunttei la ciorapi de matase (astia chiar aluneca mai bine, usurind penetrarea spatiilor strimte). Atentie ca nu doar pe verticala va pindesc obstacole! Atentie sporita la gropi, ciini, cacati de ciini, pisati de ciini, flegme,vome si alte nedefinite (daca reusiti sa nu calcati in nici una primiti puncte suplimentare). De asemenea, vedeti ca din spate sa nu vine vreun buciclist,m scuterist, motociclist, autovehicul, ambulanta, cisterna sau trailer! Atentia asa se educa, prin sporirea vigilentei. Scopul este sa scapati cu viata din traseu si curati pe talpi. Acest joculet se poate juca in acelasi timp cu joculetul numarul 1, iar performana de a cistiga la amindoua in acelasi timp ca face self esteemul dvs sa explodeze.

Joculetul numarul 3. Proba de rezistenta fara aer. Se alege pt traversare o zona aflata in administrarea rebu/urban, din acelea ingradite. Eu am una din asta in drum, de fapt am chiar mai multe: am strada stefan Furtuna in zona ladies of the road si apoi am un loc de vreo 15-20 de metri la intersectia Horatiu cu Stefan Furtuna (loc caruia eu ii spun mica Glina). Cu cit iti tii mai mult respeiratia cind treci pe linga ele, cu atita cistigi mai multe puncte! Aerul din Bucuresti este oricum toxic, stie toata lumea, dar unele zone cu arome sunt de-a dreptul letale. Pentru starea generala de bine a organismului este bine sa nu inhalati astfel de noxe. E greu, stim, sa-ti tii respiratia, in conditiile in care esti intr-un concurs. Dar daca priviti aceasta anoxie voluntara ca pe o proba de concurs si perseverati veti vedea ca va puteti tine respiratia din ce in ce mai mult, ceea ce in caz de incendiu sau inundatie va poate salva chiar viata!

Dragi concitadini,

Ca sa supravietuim in acest oras trebuie sa ne intarim musculatura membrelor si forta creierului. Sanatatea noastra este mai importanta decit orice, si in special sanatatea psihica.  Priviti totul in viata cu detasare, ca pe un joc, si dintr-o data tot ce ne inconjoara devine mai prietenos, mai frumos, mai dinamic si mai competitional. Va doresc succes si va urez sanatate multa!

andreanum

Daca nu stiti cine este Iarina, aflati ca ea este o fetita de 9 ani care joaca sah. Acum citeva luni a participat, si cu ajutorul nostru, la campionatul european de juniori de la Batumi, primul ei concurs adevarat. Povestea ei se gaseste aici si aici, iar ce s-a intimplat in Georgia gasiti pe pagina Iarina din acest blog, unde tractoristu a pus linkuri si clasamente.

Intre cele doua momente Iarina a tot jucat sah (citeva campionate micute si citeva zeci de partide), inclusiv cu oameni de 30 si peste 65 de ani. Munceste, se antreneaza, invata si joaca pentru a stringe cit mai multe puncte care sa-i creasca ratingul. In continuare este prima din clasa la scoala, ii place sa invete, ii place sa cistige, sa fie prima. Vorbeste frumos, isi ascunde bine emotiile, e un copil modest care se lupta. Slava Domnului e sanatoasa.

Din cind in cind mai vorbesc cu ea pe messenger… nici macar o data nu am gasit la ea o greseala de scriere sau de exprimare, desi pe mess e voie (eu nici macar nu folosesc cratimele pe mess, scriu aiurea rau de tot, doar cu asta mica ma cenzurez si scriu corect).

Intre 11 si 20 aprilie, la Voineasa, va avea loc finala campionatului national de sah pentru copii. Deplasarea si cazarea acolo costa cam 600-700 de lei (6-7 milioane lei vechi sau in jur de 165-190 de euro). Micutza nu ar cere niciodata bani pentru ciocolata sau haine, ea ii cere pentru a putea merge sa joace sah la un campionat. Iar calculatorul pe care l-a primit cadou de la un prieten de-al lui Oaie este folosit la tot la cautat articole pentru scoala si la jucat sah online citeva ore pe zi. Nu-mi aduc aminte ca eu la 9 ani sa fi fost atit de atenta, silitoare, muncitoare sau cu vreun tel in viata…

E trist sa constati ca nu ai de unde. Stiu cum traieste Iarina, vorbesc deseori cu mama ei, uneori si cu profesoara de sah si cu bunica. Stiu ca nu sunt bani, ca buncii au nevoie de medicamente, stiu ca Iarina joaca sah pentru a cistiga bani din premii. Sau macar asta isi propune. Se straduieste. In Botosani sunt prea putini oameni cu bani; acolo un salariu de 200 de lei e cel mai intilnit, si e inca unul bun. Asa cum va spuneam si lunile trecute: daca putem sa ajutam cu un 5, 10, 15 lei, daca nu mai mult, haideti sa o facem. Daca aveti firme si puteti sponsoriza Asociatia Judeteana de Sah Botosani, faceti-o. Orice leu e bine venit si el inseamna ceva. Daca depuneti declaratia de venit si nu v-ati hotarit cui sa donati cei 2% de care puteti dispune, donati-i acestei sarace Asociatii de sah.

Contul este RO56RNCB0041041201600001 deschis la BCR Botosani pt Asociatia Judeteana de Sah Botosani. Asociatia asta a fost infiintata tocmai fiindca o doamna profesoara de sah si sotul dinsei, sotii Diaconu, au intuit ca Iarina poate deveni o invingatoare, asadar tot ce ajunge in contul acestei asociatii, din donatiile noastre, o ajuta pe Iarina.

Poate cindva vom ajunge sa ne bucuram si de succesele ei asa cum ne bucuram de cele ale lui Costel Busuioc…

Preambul: aseara am fost la cinematograf sa vad ecranizarea dupa “Dragostea in vremea holerei”, o telenovela, un sirop, dupa cum am auzit pe niste pupeze cu parul suvite mov si taiat in fisii inegale si lasate peste ochi si juma de fata.

Cum sa te imbraci? Cit mai in trend, adica incomod si scump. Domnitele sa se poarte cu bikini facuti din doua sforicele peste care atasati pantaloni de blugi facuti din material de doua batistute si o curea cu tinte de aprox. 4 kg; in sus maieutz subtirel cu strasuri si cite un colan faraonic la git, aur masiv, model greu, luxura de impletitura si jacheta asortata la mascul (daca el are vultur cu paiete pe spate tot vultur sa-ti iei si tu). Inelele sa fie mari, cu piatra mare, inclusiv pe degetul mare si pe ala mic. Daca e vara nu neglijati nici degetele de la picioare. Cizme cu bot luuung si subtire (eventual un nr mai mic), toc cui, pantalonii bagati in cizme. Se merge leganat precum rata, balansind seductia de pe o buca pe alta, astfel ca toti masculii din circuit sa va poata admira lascivitatea. Musai ochelari de soare libelula, cit juma de fata, cu strasuri.

Domnii sa poarte blugi rupti, decolorati, cu tinte, paiete si strasuri si modele desenate aparent neglijent. Vorbim de la d&g in sus (pinditi la reducerile din austria si germania). Bluzele sau maieurile sa fie musai mulate pe piept. Se poarta si burta sa stiti, e semn de bunastare, nu va sfiiti s-o exhibati. Totul trebui sa fie glamour, domnilor. Nu ezitati sa va dati cu lac de unghii la miini, nu e deloc gay si da pe spate tipesele. De altfel, daca va faceti unghiile la coafor aveti ocazia sa petreceti ceva quality time cu iubita, mama si soacra, un adevarat liant familial. Baetzii cool isi adora mamele, iar soacrele ii adora pe dinsii.

Inainte de film. Daca stati la coada la cinema stati in gasca. Daca sunteti 10 si vreti sa cumparati 10 bilete stati toti 10 la rind, fiindca daca nu va numara, casiera nu stie cite bilete sa va dea. E mai bine sa fii prevazator. Stati rezemati pe barele despartitoare dintre case, iar daca va puteti si intinde pe cite una faceti-o. E important sa acaparati teritoriul si sa-l marcati ca fiind al vostru. Vorbiti in timp ce stati la coada, vorbiti mult, tare, dati-va cu parerea despre filmul pe care urmeaza sa-l vedeti sau laudati-va cu cite filme ati vazut la dividiu.

Deci cum se face cu cinemau’. La cinemau mergi miercurea, finca Orange iti baga reducere, fratica, iti scoti si baragladina in oras si vezi si filmu la juma de pret. DAr, frate, nu fii prost: daca tot e pe gratis, fa-i pe fraierii din jur sa regrete ca au ales miercurea sa vada un film. Cel mai important e sa fii cool.

In timpul filmului. Daca vezi o scena cu pupaturi pe ecran tu nu te jena ca alti fraieri sa strigi “Fute-o baaaa!”. Daca vezi ca actorul ezita, tu nu te sfii sa-i aplici un impuls “Baga-i mina la pasarica, ba, ca sigur o sa-i placa”. Tu, iubita de cooler, nu fii proasta sa te ataci cind al tau zbiara, rizi si tu de linga el si vorbeste cu prietena ta care a prins bilete pe rindul din fata “Ai, fa, l-ai vazut ce prost e ala? Nu e ca iubi al meu”, hahaie-te, mesteca ciunga, arunca cu popcornul, suge cu zgomot din cola cu pai, afirma-te atit cit sa nu treci neobservata. Iubi al ei e un dop de 1.58 si 80 de kg, dar cu mertzan si pantaloni cu paiete; raportul dintre ea si el e acelasi cu cel devenit de-acum standard, dintre monica si irinel.

Este important sa vorbesti tare, dezinvolt, ca si cum ai fi in prezenta ma-tii si a plasmei de acasa. Nu uita ca fraierii care au venit la cinema odata cu tine trebuie sa te suporte. Tu rulezi, tu faci legea, cine n-are paieta pe blug sa ti-o suga. Este important sa vorbesti la telefon in timpul filmului, este vital sa vorbesti despre bani cind pe ecran are loc o scena mai moale asa, mai de priviri schimbate si chestii de umplutura, unde nu e cu prrr-pac.

Este deosebit de important sa iti studiezi un ris gros, de fumator de trabuc japonez, pe care sa-l afirmi des, in special atunci cind tu si gagica ta va plictisiti la un film si in sala e liniste. Daca e prea liniste si lumea e concentrata, fa un zgomot puternic, trezeste-i pe oameni, tensiunea ar putea, altfel, sa le cauzeze. Si-n plus noi, romanii, stim sa facem haz de necaz oricind.

Daca ceva de pe ecran nu e clar nu ezita sa-l intrebi pe prietenul tau de peste 3 scaune ce-a vrut sa zica eroul. Este important sa pui intrebarea atunci cind simti nevoia; e posibil ca nici altii, mai timizi, sa nu fi inteles, asa ca te vei face util, placut si iubit de toti intelectualii din sala. Vei fi cneaz.

La final. Cind se termina filmul doar ridica-te in picioare, cit sa blochezi iesirea de pe rind, si hahaie cu gagica si gasca. Rasfirati-va cit sa cuprindeti culoarul, daca se poate (sigur ca se poate). Daca a mai ramas popcorn in punga sau cola in pahar ia-le cu tine acasa. Pastreaza paharul si arunca-l din masina la semafor, prin geamul de la portiera. Astfel, boii de pe strada si autoritatile vor sti cit esti tu de cool care ai fost la mol si ti-ai permis cola la dozator la pahar de un litru.

Daca poti imprumuta masina sefului ca sa mergi cu ea la mol nu ezita s-o faci. Poarta-te ca si cum masina asta de 60.000 euro ar fi un fleac pe care nu dai doi bani. Musai parchezi in parcarea subterana, ca sa urci cu liftul pina la cinema. Trebuie de asemenea sa experimentezi un gest aparte, al tau, propriu, de deschidere a usii cu telecomanda. Ceva lasciv, incet, moale, lenes, dar de efect, o miscare din icheietura abia perceptibila, dar ferma. Daca vezi o masina misto si noua in parcare du-te linga ea, admir-o si eventual da-i si-o cheie pe portiera, pisa-te pe ea, arata-i ca ti se rupe. Asa e cool.

Asa am vizionat eu filmul in care au jucat Javier Bardem si Mezzogiorno; Am inteles de la cooleri ca prostu futea la greu la pizde da ramasese el cu ideea ca bagaboanta e destinul ei. Prostu pina la urma ajunge bogat si ea se intoarce la el. O balarie de film. Telenovela. Gata.

…mintea ii era plecata in vacanta. Cand a venit postasul, viata ii era dusa la Bai la Herculane,

Cand i-a batut la usa

Ceasul i-a stat, cei doi mici heruvimi deasupra catului de lemn masiv s-au luat

La harta. Ti-am zis ca doar e un personaj suspect, chiar oare nu era mai bine sa pretindem ca Sonerariul e

Defect si sa cantam un “Aleluia” persiflant, sa fluieram dupa duduia de din drum? Peste masura plictisit postasul

Lasa un mic colet, cu-o indreptare de-a nu fi deschis de vreun proclet curios si mitocan. Era acoperit cu celofan

Impachetat temeinic, fara unelte ascutite si rezistente la oxid ar fi fost cu-adevarat vremelnic sa-l deschizi.

Arhanghelul stang trase cu ochiul la Expeditor, fara’ndoiala un farsor si jumatate, probabil ascunsese in colet

Vreo doua reviste oachese cu fete…ihimm…dezbracate, doar ca Numele’i suna deodata datator de grija…

O doamna Ignoranta semna cu mana grea de-a lungul si de-a latul paralel-pi-pedului. Epoustuflat, heruvimul s-a pus pe

Cantat in gama Do minor.

…

Inginerul “pensionar” Alexandru Popp povesteste pentru ziarul Gandul cum vreme de 25 de ani a impletit inutilul cu neplacutul, ca inventator magister al regimului care urma sa instituie Epoca de Aur copiilor de beton. Este o lectura atat de hilara incat pe tot parcursul nu te poti abtine sa nu razi cu lacrimi; nu e doar absurd dar si hazos pana la sufocare. Sa luam cazul sfeclelor poloneze, care nu erau “taiate” felii ci erau sferice.

“La întoarcere, delegaţii au adus ca mostră două borcane cu sfeclă, din care unul a fost deşertat pe o farfurie în faţa demnitarilor din minister, care au rămas înmărmuriţi, văzând că sfecla, în loc să fie rasă sau felii, se prezenta sub forma unor mici sfere, ca nişte mingi de ping-pong.”

Era sa cad din fotoliu in convulsii imaginandu-mi vreo 10 pinguini analfabeti in costum, in compania Tovarasului, toti bineinteles de origine sanatoasa dar care nu vazusera decat turnipi de-aia de-ai lor de la Moldova, mari, cu mici flocuti pe radacina, si care cand fierbeau lasau mirosuri imbatatoare. Dar cum la vremea aia aveam inca o dunga de demnitate, recomandarea facuta lui Popp a fost:

“Să faceţi numaidecât o maşinărie care taie sfecla roşie în sfere de 3 centimetri diametru!”

Bineinteles ca omul face masinaria imaginand un cutit de taiere circular care urma sa se invarta in jurul axei, superba demonstratie de ingenuitate tehnica “fabricat in Romania”, pana cand afla, la ceva vreme, ca de fapt nu se implementase in productie, ca unu’ mai rasarit sugerase ca de fapt sfecla poloneza asa era ea, rasa mai “pitica”, si nicidecum nu rezultase asa printr-un proces de taiere.

Morala povestii e covarsitoare, si din pacate are reverberatii ecoice si in zilele noastre. Din varii motive, cei care calatorim acasa importam “obiceiuri” si “atitudini” pe care automat le supunem productiei in masa in cercul nostru de “influenta” (cunostinte, familie, prieteni) carora le propunem sa “taie sfecla in sfere de 3 centimetri diametru”. Obiceiul nu e eminamente roman, si nu e eminamente tipic secolului XXI, si da, presupune, dat fiind bazinul nostru genetic de acumulare, un grad de atavism de la Milescu Spataru citire ( care a vazut un diamant mare cat margica la Curtea Tarului). Pe de alta parte, retorica imbecila care vine de la varf nu s-a temperat catusi de putin, desi am dat un autoritarianism de mucava pe o democratie de mufa si capsula, cu un brat diplomatic de o rara idiotenie.

A fi “roman” in zilele noastre e frecvent o combinatie macabra de manele, mititei, mitocanie, m**e, marlanie, mish-mash-uri si multa, multa, nesimtire imprumutate pe acelasi principiu al sfeclelor poloneze, pentru ca e cool. Ca sa fii un bun roman, adeseori, trebuie sa treci printr-un adevarat ritual initiatic in care sa scuipi o pensionara la semafor, obligatoriu din Mertsan in timp ce asculti Adi de la Valcea, sau sa te targui cu samsarul si sa-l ameninti ca-i tai mustata daca nu-ti da lantsig-ul la pret de dumping, sau sa te hahai la trecatori in sacada deja bine cunoscuta a Ochiosului Conducator ingalat si profet si sa spui: “sa va f*t bine!”. Si apoi sa te intorci la condurasii luati de la firma aia cu aligatoru’, la blugutii aia care-ti pun buca in evidenta, la tricoul mulat care lasa sa se vada gura hulpava a buricului din mijlocul Lunii Amare, si obligatoriu sa-ti lasi o unghie sa creasca libera, mititica, in spiritul marelui zeu Aloe.

Iar intre timp, Romania mea, traiesti in ignoranta, speranta, cand a venit postasul erai plecata in vacanta…

G.