andreanum & co

Azi e o zi interesanta, acea zi din an cand dau jos bascalia de om de stiinta si imi pun cu sarg tichia de educator oportunist, voluntar, lucru pe care de altfel il fac intr-un fel sau altul de aproape 10 ani. Azi mergem la un liceu din Montreal sa le vorbim elevilor despre efectele drogurilor asupra creierului uman. Este Brain Awareness Week aici in Montreal, o manifestare sprijinita de Societatea de Neurostiinte si la care participa doctoranzi si cercetatori postdoc de la toate marile Universitati (McGill, UQAM, Concordia, UdeM). Premisa de la care pleaca BAW e una destul de redundanta, anume chiar daca oamenii au creier nu prea-si dau seama de asta in actiunile lor curente. Chiar daca ingurgitam substante psihoactive, cumva in “constiinta” noastra placerea e un element spiritual disociat, si nicidecum bazat pe un lant de reactii chimice la nivelul anumitor structuri cheie din sistemul nostru nervos.

Din pacate, “mostenirea” pe care ne-a lasat-o biserica, dar si filosofii dualisti, este una care separa taxonomic mintea de creier. Mintea, se spune, are ceva “nemuritor” si “imuabil”, pe cata vreme creierul este cel mult un “continator”, un “compartiment” care are cumva privilegiul de a gazdui Creatorul si Observatorul. Pe de alta parte, dovezile ca dependenta de substante si prin urmare toate comportamentele adictive care deriva din asta au un substrat biologic vin in flagranta contradictie cu o atare asertiune. Despre asta vom discuta undeva pe la mijlocul prezentarii.

Sunt cateva fapte interesante vis-a-vis de creierul uman pe care vi le zic pe fuga. Creierul uman are aproximativ 1.4 kilograme, ceea ce cam 2 - 3% din greutatea corporala, dar primeste 20% din proviziile de “sange si oxigen”. Avem cateva trilioane de neuroni, care daca ar fi pusi cap la cap ar forma un sir foarte subtire, lung de peste 1000 de kilometri. Neuronii formeaza sinapse unul cu celalalt, iar in unele cazuri si cu celule gliale. E estimat ca formam 0.15 *10^15 (aproape 15 catralioane) de sinapse, de cateva mii de ori mai mult decat numarul de stele estimat in galaxia noastra (10^11 ).

Viteza gandului nu e mai mare decat viteza luminii, desi in literatura s-a perpetuat contrariul. Si asta pentru ca “gandul” reprezinta o descarcare polarizata de curent electric la originea unei prelungiri neuronale, axonul, care conduce apoi cu maxim 400 m/s semnalul pana la nivelul unei terminatii numita “sinapsa” unde, minunea minunilor, curentul electric e “schimbat” in mesaj chimic, apoi un “mediator” e eliberat in fanta sinaptica, ceea ce determina un nou “potential” de actiune electric si asa mai departe. Fiecare descarcare are amplitudinea de 90 de mV, dar in anumite instante faza post-potential poate duce la o noua descarcare pana la potentiale de 75 mV. In esenta, creierul ar putea sa functioneze pe baterii de lanterna. Fiecare “gand” care apare in pragul nostru de constienta are o latenta de 0.3 - 0.4 secunde, oricum superior vitezei sunetului (iata de ce gandim mult mai repede decat vorbim).

Nu-i asa ca e interesant? Sper sa le placa si celor cu care o sa vorbim. Si poate, cine stie, vine o zi in care vom putea face asta si in Romania.

G.

An earthquake measuring 8.1 on the Richter scale has hit Pakistan. Two million Pakistanis have died and over a million are injured. The country is totally ruined and the government doesn’t know where to start with providing help to rebuild. The rest of the world is in shock.

• Saudi Arabia is sending oil.
• Latin American countries are sending supplies.
• Australia is sending sheep, cattle, food and crops.
• The Asian continents are sending labour, to assist in rebuilding infrastructure.
• Continental Europe is sending medical teams and supplies.
• The United States are sending troops.
• UK is sending two million replacement Pakistanis!

This will be brief as the sounds on my tongue, the words, the pieces of song

Yet unspoken, like the letters unbroken, like the pictures that burned

Smoke and grief, pain and shudder, then the night that would give

No relief. This will be hard as the scream on my tongue, like the taste of the blood of a Lord

That stayed cold. No salvation, and we’re all caught in this awe and divine admiration for a fraud

Or at least so I’m told. But I swear this brief moment will come out just as fair like the laws of reaction that is inversely linked to a sort of

Attraction for the new, for the old. What is there, in that place, in that web called emotion is the soul that

I spate after coughing up pieces of a meaty devotion to life. Yes, my life will be

Brief as the sounds on my tongue, like the words and the pieces of song

Yet unsung and unspoken, like the letters unbroken, like the pictures that burned

Smoke and grief, pain and shudder.

G.

De vreo doua saptamini, de cind sunt in preavizul meu propriu, in sensul ca voi parasi actualul loc de munca pentru a ma indrepta spre dracu stie ce (deocamdata stau in dubii si dau in bobi ca sa aleg), muncesc de 3 ori mai mult decit inainte. Vreau sa las lucrurile in ordine si inlocuitoarea sa aiba cit mai putine chestii de luat de la mijloc si finalizat. Mi-e dor sa imi iau si eu 15 minute sa scriu o prostie pe blog, sa ma rid cu lumea, sa mai joc un free cell, d-astea. S-a dus dracului si astenia mea de primavara (bag seama ca fuse atitia ani doar un pretext), nici chef sa ies sa-mi cumpar ciocolata nu mai am, nici nu ma mai prinde seara in reverii, cautind prin biblioteca ce carte sa rasfoiesc (asta fiindca nu v-am zis, dar ma si mut de unde stau, tot de la 1 aprilie, asa ca toate cartile sunt strinse in cutii tip ikea). Cu ultimele forte am reusit sa-mi infring sictirul de a mai veni la serviciu si re-descopar cum era cind imi placea ce faceam aici, cind ma trezeam dimineata cu pofta de a face aia, si aialalta, si celelalte.

In plus, ma uit pe geam cite doua secunde legat si vad vremea asta frumoasa, observ ca stau sa crape mitisorii de la plopi si viermisorii de salcie, peste tot miroase a frezii si a proaspat, e cald si deja s-a inceput cu fustele scurte si cu bulanitul prin parcuri. Mi-e lene sa-mi fie lene, dar nu prea gasesc loc. Parca sunt bagata in priza. Cei cu care vorbeam frecvent isi dau seama ca ceva e in neregula: eu nu prea am inchis mess-ul in nas multora, si pe aceasta cale doresc sa imi cer scuze celor care s-au trezit cu un scirtiit de iesire ca raspuns la hello.

Asa cum vazurati, si pe aici dau mai rar, ba chiar saptamina trecuta am avut o zi intreaga in care nu numai ca nu am scris/comentat nimic, dar nici macar nu am deschis blogul! Va dati seama, am uitat si ca la inceput de martie blogul a implinit frumoasa etate de 1 an. Am baut singura fara sa stiu de ce, am realizat abia azi, retroactiv 

Slava Domnului ca nu am vreme sa mai deschid si televizorul: numai de muile politice reciproce pe fundal de coduri galbene nu-mi arde. Desi, daca mi-ar fi macar nitel lene, as retine pina si satele si piraiele codate.

Nu stiu daca ma bucur sau nu ca am treaba si nu mi-e lene, dar recunosc ca lenea, la vremea ei, are rost, savoare si magie. Sau poate nu e inca primavara si nu s-a deschis sezonul la astenii?

Ce stie romanul sa faca cel mai bine? Bijuterii de cupru si alama? Capite etnocentrice? Rachete de croaziera? Poate intre noi se afla cineva care va duce Romania in era spatiala, dar nu mai departe de orbita pentru ca noi suntem patrioti cu “P” de la Denis, chiar si in diaspora stam si plangem prin servetele ca “am plecat de acasa” si de la aceia pe care i-am injurat de mama… Si apoi dai peste faimoasele “retete de succes” (vezi Costel Busuioc, vezi editorialul de azi din Gandul), oameni “necunoscuti” care sunt atat de indispensabili lumii, incat sunt romani, si sunt atat de romani, incat sunt indispensabili lumii. Si atunci cu plecaciuni, marite Sultan, marite Palos cu P de la Denis, suntem nedemni sa-ti calcam in fata condurilor, iar pe la spate ptiu, ‘reai al dreaq, bine ca te-a facut pe tine ma-ta mai cu mots! …si da, aceste cazuri sunt rare, sentimentul nostru comun de societate capitalista este ca trebuie sa stimulam libera antrepriza, sa recunoastem mica intreprindere ca adevarat fundament al economiei noastre iar in ceea ce priveste libertatea cuvantului, sau cea individuala, suntem cu adevarat toleranti.

Si daca nu-ti convine, deci DEMISIA! N-am auzit cuvantul asta nicaieri in lumea noastra atat de des ca’n Romania, poate doar in Alice in Tara minunilor cand Regina tipa nevrotic Off with her head! - referindu-se, ce ironie, tot la vreun ministru din pachetul de carti. Incarcarea semantica e zemuinda cu patriotism (cu P de la Denis) pentru ca demonstreaza sensibilitatea societatii civile la costscariile din administratie. PoporuL (cu P de la Denis) e vigilent, e educat, e informat corect si atunci, dupa studierea atenta a datelor, informatiilor disponibile dar si acordarea catorva pasi intermediari (eventual o mica antipolutie cu P de la Denis) decide ca cea mai buna solutie, demna si prezervativa a integritatii personajului (…cu P…) este ca acesta sa paraseasca functia.

Sa luam cazul analog al lui Eliot Spitzer, guvernatorul de New York. Schpitz fuse prinse de otoritati incercand sa agate o fumeie pentru modica suma de ….1000$/ ora , ceea ce i-ar fi fost arhisuficient avand in vedere ca niste cercetatori britanici au demonstrat ca sexul ideal dureaza doar 7 minute. Spitzer este un democrat traditionalist, casatorit si deci cu o imagine foarte buna, si ocazional consumator de servicii de escorta cu P de la Denis. Pentru un roman, situatia poate ca nu pare un motiv suficient, si cauzal, ca sa strigam la noi in curte Demisia! Nu. Ba chiar am putea sa incepem un proces bizar de empatizare cu Schpitz, in ciuda ortodoxismului nostru traditional…saracu, da’ oare ce i-o fi trebuit sa se duca el ashea la femei? Bah, asta da barbat, ai vazut ce inseamna moshule sa ai cashcaval? Si nevestele, mai pudice, pufnind din usa bucatariei cu baticul strans fixat peste bigudiuri, cashcaval, ha, Nicule? Ti-arat io tie cascaval, ‘ti-ar shpitzu de rasu curcilor sa-ti fie…si asa mai departe. Observatia mea e ca insa nu avem acest compas moral sa observam ca promiscuitatea intr-o pozitie publica e descalificanta, in schimb incalcarea promisiunilor electorale este. Aici diferim radical de restul lumii. Peste tot in lume se stie ca politicienii nu fac promisiuni pe care sa le respecte, ci doar unele promisiuni pe care uneori le respecta. Organizatiile civice, lobby-istii, NGO-urile, si asa mai departe, inclusiv sindicatele si uniuniile si centrele de frumusete pot sa execute o presiune asupra legislatorului, si chiar o fac dar de obicei presiunea (cu P de la Denis) este una axata pe PROBLEMA, si nu pe PERSONAJ (cu…P de la Denis).

Nu exista, cred, ministru din prezentul cabinet a carui demisie sa nu fi fost ceruta insistent, balos si cu urme de galbinare pe la ochi, de vreun tribun al poporului. Perceptia asupra competentei “institutiilor” este una minimalista iar eu sunt primul care sa adere la ea dar, oameni buni, si o maimutsa poata sa strige Demisia! daca ii arati o banana. Si un papagal poate sa cante la comanda! Iar noi, ca societate, functionam mai mult in baza unui comportamentalism skinnerian, din recompensa in pedeapsa (cu P de la Denis), mimand o anestezie emotionala pe tot acest parcurs, si de obicei vulnerabili tocmai la acei “indivizi carismatici” care reusesc sa ne ofere iluzia de protectie.

Indivizii carismatici care reusesc sa ne ofere iluzia de protectie sunt, si vor ramane, aceiasi care ne vor insela asteptarile, si din felul in care ni-l alegem rezulta ca noi, ca popor, avem inradacinat in script-ul nostru social nevoia de a fi inselati (sic!) in asteptarile noastre. Deci zicu-va eu voua: Demisia!

G.

Va mai aduceti aminte de melodia aia cu “taranu’ e pe camp?”. Bun. Dar de varianta “noi nu suntem normali”? Eh, asta e mai simpla pentru ca nu contine de cat versurile fatidice “noi nu suntem normali/ noi nu suntem normali/ uraaaa draguta mea noi nu suntem normali”.

Il citesc cu placere pe Razvan Barbulescu, am mai spus-o, pentru ca ma leaga o oarecare nostalgie de el pe care n-as putea sa o explic, din perioada in care facea echipa cu Ralu Filip. Razvan Barbulescu obisnuia sa scrie frumos, cu punct si virgula, cu mesaj social si in acelasi timp cu o mana de optimism proaspat taiat marunt, ca sa dea aroma. Ca el, cunosc multi jurnalisti care chiar au crezut, intr-o vreme, ca o presa pozitivista va putea prelua bubele sociale si sa le cicatrizeze precum un unguent cu propolis. Adevarul e ca asta au vrut, sa fie un fel de crema de propolis, sa vindece cu vorbe si sa ramana critici in acelasi timp; o presa facuta de profesionisti si literati, de maestri ai cuvantului dar si blanzi pedagogi ai maselor. Razvan era unul dintre ei.

Doar ca presa de propolis nu se vinde. In conditionarea reciproca a maselor, daca masele cer lucruri “simple”, trase in creion si nicidecum pointilliste, o sa le dai lucruri simple. Si astfel calitatea cuvantului scade, se transforma intr-o moneda de schimb care numai cicatrizanta nu e, ba dimpotriva. Nu poti sa vinzi ziare pe rani vindecate, trebuie sa ramana sangerande, trebuie sa fie deschise, abjecte, cu marginile zdrentuite si un inceput de infectie, puturoase dar nu prea mult, scandalizante dar nu prea tare. Presa a devenit nevasta premenopautica vesnic cu un facalet in mana, parul pe moatse si eventual si cu un copil la tsatsa. Mici negi pe fata seboreica, jurnalistii nu (mai) au cum sa transpara ca “semne de frumusete”.

Il citesc pe Razvan Barbulescu dintr-o nostalgie a vremurilor trecute. Iar Razvan Barbulescu scrie in Jurnalul de azi: “Sa ne mai slabeasca Financial Times” fara cap, fara coada, cel mult demn de canapeaua unui analist jungian care sa priveasca, circumspect, productiile unei minti obosite de o realitate toxica. Sfarsitul, mai ales, imi pare aberant:

“Şi, la urma urmei, britanicii vorbesc de strategii? Ei, care s-au bătut ca tâmpiţii la mama dracului, în Maldivele alea, pe care românca Diana, interpreta fascinantei Ema din “Războiul sexelor”, le-a cucerit într-o singură noapte, de revelion, când a făcut baie în lapte şi din cadă se vedea marea? “

Carui public se adreseaza munca editorialistica? Vulgului? Prostimii? Valului “de mijloc” al unui ziar? Si, mai mult decat orice, de ce sa scrii pentru vulg, doar pentru ca intamplator din asta iti castigi painea? Poate ca eu am ramas un romantic al cuvantului, poate ca inca mai insist pentru un compas moral, pana si taximetristul poate sa invete mai bine, pana si curva poate sa vorbeasca mai frumos, dar atata vreme cat continuam sa dam apa la moara, sa validam, si sa incurajam vocabularul prostului fudul, al tsoparlanului cu aroma de D&G, si sa scriem baietasilor de cartier, stau si ma intreb ce asteptam cand urlam, in cor, ‘educatie’. Cine sa faca educatie? Poate fostul La Familia, a carui sintaxa si morfologie intr-o melodie recenta a reusit sa-mi distruga (oare mai era posibil?) toate miturile despre “cultura” hip-hop romaneasca, si asta doar sub umbrela “publicului tinta” de dupa blocuri.

Astia suntem? “Dupe blocuri, majoritatea?”. Mi-a parut dintotdeauna atractiv sa fii prost, decerebrat, atata vreme cat esti in cutie, si am suferit dintotdeauna pentru ca nu am fost in cutie. Si da, am incercat si reusit cu succes de multe ori sa fac pe imbecilul, sa vorbesc cu haules-baules, sa imi bag, sa-mi scot, sa imi baleasca mintea dejectii de pe urma carora sa se rada la masa. Nu e greu sa faci asta, ba dimpotriva. Intr-0 replica antologica din Juno, partenerul lui Ellen Page spune ca incearca “din greu” sa fie popular. Aidoma si noi. Dar oare cu ce pret? Si catre care zi de maine?

Noi suntem mai rai decat cei saraci cu duhul, pentru ca noi avem optiunile in mana. Noi avem stiinta, si cultura, si ar trebui sa stim mai bine si sa cultivam mai bine, si nu dimpotriva. Presa nu poate fi doar o oglinda oglinjoara a celor mai mari tampenii din tara, si nu pot sa cred ca licentele poetice ale lui Ciutacu vor deveni, peste noapte, “standardul de aur” al intelectualismului roman. Torquemada de cartier? Titan de Murfatlar?

Nu. Si Nu. Si NU!

G.

Am dat peste urmatoarea poza in timp ce cautam cu totul altceva. Priviti cu atentie spre centru, si…hmmm..totusi se misca?

o data pe an, de 8 martie, intreaga planeta intra-n vrie. ca barbati, normal ca noi sintem in stare sa percepem the big picture, de aceea este cazul sa incepem analiza de fata prin a judeca la scara geologica: planeta noastra, in trecut, a fost martora atitor catastrofe, care mai de care mai infricosatoare (meteoriti, potopuri, disparitii si aparitii de diverse specii si specimene, vulcani, incendii, revolutii). nici una dintre acestea, insa, nu a reusit sa afecteze ciclul vietii in acelasi mod in care reuseste s-o faca fenomenul la care am sa ma refer, pe larg, in continuare.

eliberate de grijile si indatoririle familiale (sau materne, dupa caz), dragele noastre partenere de viata se aduna gurese sub acoperisul primului restaurant iesit in cale, unde, prada celor mai primitive instincte cu care le-a garnisit muma padurii mama natura (instincte pe care, dealtfel, le ascund de noi, grijulii, tot restul anului), ele de dedau la tot felul de excese, dintre care as putea enumera: dansatul pe mese sau intre ele insele (adica fara partener de sex opus - cel putin asa spun ele), mincatul cu doua miini (de ce, de 8 martie, femeile uita de cura drastica de slabire pe care si-o impun tot restul anului?), bautul cu doua carafe (obicei extrem de condamnabil, dar numai daca vine din partea noastra), precum si periculosul obicei de-a urmari extaziate, tipind sau fluierind (functie de mediul social din care provin), vreo trupa obscura de balerini ratati sau cheerleaders cu hamletzi si papion, asa-zisii strippers. nu ca as avea ceva impotriva baletului, care este o adevarata arta, dar sint de parere ca ea nu se poate aplica in mod constructiv si eficient decit femeilor. cum ar suna (sau arata) un montaj scenic cu lacul lebadoilor? sau, o sa-mi spuneti ca exista spargatorul de nuci: total gresit, ala e substantiv neutru, ca-i obiect (am si io unul in sertar, sparge si migdale). ce poate fi mai dizgratios decit un pluton de barbati care tropaie de colo-colo, dind din miini si din picioare ca niste greieri autisti rataciti intr-un cimp electrostatic de mare intensitate? poate doua plutoane? cum te-ai simti tu sa te intrebe sergentul, la incorporare, care-i ocupatia tatalui, iar tu sa trebuiasca sa raspunzi: balerin? sau, mai rau: stripper?

revenind la restaurant: nu ca n-am face si noi la fel, insa treaba este ca secole intregi de progres al civilizatiei umane ne-au obisnuit ca femeile sa ne astepte serene in caldura caminului conjugal, crosetind sau robotind prin bucatarie, antrenindu-se ca, atunci cind usa se izbeste de perete si noi plonjam pe carpeta din hol, pe care o luam afectuos in brate si careia ii cerem iertare pentru sedinta neprevazuta, ele sa aiba puterea sa afiseze un suris dragastos si intelegator pe chip si ciorba calda pe masa din sufragerie. de zeci sau sute de milioane de ani (iar sar la the big picture), cam de cind primul parameci s-a cuplat cu prima amoeba (sau cam de cind adam si eva au fost izgoniti din rai, pentru cei care se tin batos ca nu pun buza la teoria evolutionista, desi trag oarecari avantaje din ea in ciuda modului in care-si folosesc intelectul - sic!), viata a cunoscut un singur sens. dintr-o data, sensul acesta a fost inversat, polarizind intreaga suflare de pe planeta, bulversind toate canoanele traditiei si punind in ecuatie insasi existenta noastra, ca umanitate. fenomenul este extrem de periculos, e chiar mai grav decit inversarea polilor, de exemplu, pentru ca, odata polarizat, cum mai stii unde-i nordul? pentru cei cu studii mai retinute de geografie, am sa fac o simpla analogie: imaginati-va ca, pe la doua noaptea, reusiti sa va rupeti dintr-o sedinta extenuanta, supusi unui grad de polarizare de doi la mie. citi dintre voi reusiti sa nimeriti cartierul/blocul/usa caminului conjugal? sau macar statia de taximetre? mai ales daca edilii pe care i-ati votat (polarizati, normal) au montat deunazi borduri mai inalte, ca sa va dea senzatia existentei canalelor de scurgere, canale pe care le-au promis inainte de alegeri si iata ca s-au tinut de cuvint? in cazul unei polarizari responsabile, indiferent in ce directie se afla caminul conjugal, aceasta nu va coincide niciodata cu directia in care se aplica legea rezistentei minime, si asta luind in calcul si frecarea sau rezultanta verticala a fortei care se aplica asupra noastra, care nu sint deloc neglijabile, parol. un caz particular al acestei teoreme este gasirea nordului magnetic (lucru care-i scoate din minti pe lilieci, da’ io cred ca merita, jigodiile), iar un corolar extrem de important este nu esti suficient de beat daca reusesti sa stai tolanit pe carosabil fara sa te sprijini. bazindu-ma pe faptul ca stiti foarte bine corolarul, am sa presupun ca ati priceput dizertatia si am sa continui.

de regula, singura piedica impotriva escapadelor de acest gen sint copiii. mai ales daca sint prescolari sau in stadiul elementar de sugaci, dependenti de biberon si de tinutul in brate. poate am exagerat un pic, copiii nu sint chiar o piedica, se gaseste mai mereu cite o bunica iubitoare sau vreo baba curioasa care sa accepte sa stea cu ei pina cind mamica reuseste sa priceapa ca ea trebuie sa plateasca cursa cu taxiul si nu taximetristul, caruia nici prin gind nu i-a trecut sa se uite in felul ala la ea, el fiind om cu familie si, de regula, cu numar de copii divizibil la trei. contrar uzantelor aplicabile in tot restul anului, mamica isi va uita telefonul mobil pe masuta din hol, lucru care s-ar potrivi de minune cu faptul ca noi tocmai trebuie sa iesim la o sedinta, daca n-ar si elimina posibilitatea de-a o chestiona urgent cu privire la dispersia diverselor articole de imbracaminte masculine prin spatiul conjugal, ceea ce este strigator la cer, pentru ca oamenii aia n-o sa ne astepte in fata blocului toata noaptea, pina binevoim noi sa ne gasim chilotii sau pantalonii si se vor duce la sedinta fara noi, colegi de cacat. dupa intoarcerea in caldura si atmosfera lipsita de griji a caminul conjugal, consoarta va afisa un zimbet larg, superior, identic cu cel pe care-l afiseaza in restul anului atunci cind, calme, ne anunta ca mama ei ne vine in vizita pe timp nedefinit sau ca, daca nu reparam sifonul la baie, il cheama pe lica instalatorul, afemeiatul ala care foloseste cheia si limba franceza numai ca pretext ca sa patrunda in casele femeilor cu sotii incadrati in cimpul muncii, om serios in mintea lor, nu ca noi, care nici romaneste nu stim bine. zimbetul respectiv va tine, insa, numai pina in momentul in care vei incerca (in treacat, bineinteles) sa obtii informatii despre cum a fost la petrecere, moment in care, de regula, vei afla imediat ce timpenii ai mai facut in ultimele luni, ce birfe a mai lansat maica-ta despre taica-su, ce note proaste a mai luat copilul din cauza ca tu ai sedinta in fiecare seara si nu prea ai timp sa te ocupi de el (dupa ce-i face ea temele, normal), cit mai costa ceapa in piata (de parca n-ar mai exista si alte moduri de-ati stirni lacrimile).

un singur lucru, ca barbati, ne mai poate consola: faptul ca ziua 8 martie nu tine toata viata; pe data de 9 martie, dis-de-dimineata, incep zilele barbatului, zile care tin pina la urmatorul 8 martie, tocmai anul viitor. consolare mi se pare un pic cam pretentios spus, pentru ca va veni iar acel 8 martie, ruinind toata munca noastra de un an de zile, munca dedicata asiduu in slujba reasezarii lucrurilor in matca lor fireasca, traditionala. este, daca vreti, ca in balada mesterului manole, care, dependent ca de-un drog de iubirea sa pentru ana, o reprezentanta a unei firme de catering, darima noaptea ceea ce construia ziua, numai ca sa prelungeasca durata proiectului si s-o vada cit mai mult pe ana, punind in primejdie bugetul alocat, rabdarea clientului si, nu in cele din urma, propria sa deontologie profesionala. totul culmineaza cu faptul ca, pina la urma, ii vin mintile la cap, o zideste pe ana de vie (care, cica, ramasese gravida cu el fara stirea celorlalti participanti la balada, inchipuiti-va, ce tertipuri ieftine), termina cladirea urgent, apoi se urca pe acoperis si se arunca senin in gol. ca sa vedeti unde duce iresponsabilitatea unei reprezentante a unei firme de catering. citi dintre voi vreti sa fiti in pielea lui manole?  citi dintre voi vreti sa traiti momentul in care, in mintea sa, se produce acel scurt-circuit care il indeamna sa faca ce-a facut (ma refer la chestia cu aruncatul in cap, nu ziditul anei). eu cred ca nici unul si sint sigur ca nu ma insel. sa avem curaj, asadar, sa punem sub semnul intrebarii obiceiul barbar de-a permite femeilor noastre sa-si adjudece o conditie asupra careia nu au nici un dram de control si sa recunoastem deschis ca nu sintem in stare sa stam acasa, singuri, fara ele. sa spunem, deci, un nu hotarit revolutiilor care nu sint iscate, intretinute si savirsite de noi, cei care putem sa ne batem cu pumnul in piept fara teama c-o sa ne doara dupa aceea.

ps. draga mea, cred ca iar am sedinta in seara asta.

disclaimer: acest post este un simulacru de incercare de tentativa de-a face o gluma pentru voi, dragele noastre consoarte si mamici, in cinstea zilei de 8 martie; care n-ati priceput, la cratita cu voi.

Revista Forbes titreaza saptamana asta sugubat, cu litere de o schioapa: Moses: Let My People Get High?. Articolul e un corolar la lucrarea ce-i drept mai serioasa a lui Benny Shanon de la Universitatea Ierusalim, cum ca Moise - dar si amicii lui proaspat liberati din Egipt - s-ar fi dedulcit la droguri recreationale in “scurta” lor preumblare din desert. Lucrarea propriu zis aparuta in editia din luna martie a revistei britanice Time and Mind e intitulata un pic mai academic Biblical Entheogens: a Speculative Hypothesis si in umila mea opinie e o completare buna la cateva dintre observatiile mele din “Un Tufis in Flacari 1.1.”

Acolo am remarcat cum, pentru un observator neutru din secolul XXI, revelatiile “divine” ale lui Moise din perioada de la curtea lui Jethro sunt remarcabil de similare unui episod psihotic acut, inclusiv aspectele polimorfe mixte vizuale - auditive (toiag/ sarpe, mana leproasa/curata, vocea din tufis, focul care nu se mistuie etc.). Naratorul ascunde intregul aspect destul de hilar al “evenimentului” sub pavaza marturiei “comune” (apare si Aaron in peisaj, care e “fratele” lui Moise, si care - pe de alta parte - avand bagaj genetic comun nu e exclus sa fi impartasit si niscaiva vulnerabilitati pentru boala mentala), dar si cu obisnuitul trickshot al argumentului de “adevar prin “replicare” externa”. Episodul cu cele 7 plagi e crucial pentru intreaga credibilitate a lui Moise, dar si Yahve, pentru ca, pana la un punct, magii faraonului sunt suficient de exersati incat transforma si ei niste toiegi in serpi, inrosesc si ei apele Nilului si asa mai departe. Dar Dumnezeu e unul. Deci sa luam aminte.

Povestea spune ca n-a fost suficient ca sute de mii de egipteni sa fie loviti sistematic in tifla pentru cei 400 de ani de asuprire a poporului Ales, dar ca la final, pe cand se apropiau de marea Rosie, Il Capo di Tutti Capi l-a gadilat pe Faraon o ultima oara la glanda pineala astfel incat acesta si-a luat toti carutasii si degraba a luat-o la fuga sa-i prinda pe sclavi din urma (afirmatie de altfel contestata de Bob Brier dar si altii care demonstreaza, elegant, ca la vremea ipoteticului Exod egiptenii abia incepusera sa vina in contact cu calul, deci e putin probabil ca dispuneau de atelaje….dar cine suntem noi sa stricam climaxul?). Moise desparte apele, repede repejor cei peste jumatate de milion trec marea, si apoi Dumnezeu pravale peretii de apa peste armata Faraonului. Si uite-asa mandria lui Ramses e facuta terci, desi foarte in secret si ascuns de scribii egipteni, de exemplu, care ar fi trebuit sa inregistreze si ei un atare eveniment catastrofic nu? ….sau poate, rusinati, au tinut asta secret mii de ani…dar, din nou, cine suntem noi sa stricam climax-ul?

La vreo cateva saptamani dupa “intrarea” in desert, oamenii incep insa sa car(co)teasca. Bueyy, Moise, cum vine asta, am venit cu tine si cu Dumnezeul tau aici si o sa murim ca fraierii de sete. Da-ne apa! Zis si facut, ajung la un izvor numai ca apa era amara. Dumnezeu ii arata lui Moise o planta (sic!) care indulceste apa si astfel o face baubila. Beau oamenii, se indestuleaza, dau si la animale (care animale?) si o iau din nou la picior pana cand ii apuca foamea. Bueyy, Moise, obrazu’! Am venit cu tine si cu Dumnezeul tau aici si o sa murim ca fraierii de foame. Da-ne sa mancam! Zis si facut, desi lui Moise i se cam luase pana la cererea asta, s-a inteles cu Doamne Doamne si peste noapte au cazut manna, un fel de painici mititele ca niste turtite care aveau gust de “lapte si miere”, si probabil putere calorica pe masura. Altii zic ca de fapt ar fi plouat cu prepelite, dar noi ramanem la litera originala a editiei noatre St. James, zisa a fi “autoritatea” in materie de dogma.

Benny Shanon navigheaza, in lucrarea lui, destul de oportunist experientele lui cu o bautura sudamerindiana - ayahuasca - si speculatia potrivit careia combinatia de manna si extract de acacia ar fi oferit evreilor o adevarata calatorie pe aripile Vantului. Ingredientele sunt acolo, exista, ramane doar sa le integram in poveste si sa le interpretam cat de cat coerent. Un prim aspect, care ii scapa lui Shanon, e ca pana la primul episod Sinai, evreii erau “ghidati” destul de arbitrar de Domnul care le statea inainte ziua sub forma unui norisor, noaptea sub forma unei coloane de lumina. Foarte convenabil, din cand in cand acesti pasnici nomazi mai dadeau peste cate un trib pagan (obligatoriu angajat in acte spurcate gen bestialitate, homosexualitate sau altceva care nu-i placea Domnului) …pe care ii lapidau sumar, si cum ar fi fost altfel dat fiind ca Norisorul Sef statea deasupra lor? Genocid cu genocid, increderea lor crestea, ca si rezervele de mana cereasca. Moise devenise intre timp un fel de Portavoce a Divinului, la care veneau tot timpul oameni cu jalba in protsap, drept care cand s-a intamplat sa dea peste Jethro in acelasi desert providential (cum de stiuse omu’ unde sa-i gaseasca nu stim, probabil se lasase ghidat tot de Norisor?). Ei, si Jethro il vede pe Moise asa, cu un ochi critic si-i zice Fiule, nu prea te vad bine, esti cam tras la fata….la care Moise asa cum era el, balbait si cam peltic, cu un mare oftat raspunde ca da, tata socrule, ma freaca nefericitii astia la cap toata ziua cu plangeri si ei sunt sute de mii, si eu doar unul….mai Moise, dar de ce nu delegi tu autoritatea? Cum adica sa deleg autoritatea? Da, face si tu asa, un fel de camarila, un fel de mini-junta militara, si daca au probleme sa se duca la ei, si apoi ei sa vina la tine.

Buna idee, zis si facut s-a impartit toata comunitatea in comandanti de clasa, de detasament, sefi de trib si apoi familia lui Aaron care erau un fel de generali. Moise era multumit, Dumnezeu si mai multumit ca doar el nu se gandise la faza asta si uite ce bine s-a pocnit. Si ziua dupa norisor, si noaptea dupa coloana de lumina, la regim disociat cu mana in timp ce oile si viteii mancau Dumnezeu stie ce ca doar n-aveau iarba din belsug in Negev, cert e ca ajung in cele din urma la poalele muntelui Sinai. Aici Moise ii aseaza pe toti si le zice, sa stati cuminti si sa nu va puna dracu’ sa va faceti idoli ca eu ma duc pe munte sa vorbesc cu Domnul. Aaron, ai grija sa nu faca astia blestematii ca am treburi importante!

Si dus a fost.

Intre timp, viata continua nestingherita, oamenii se veseleau, mai trageau un cactus mic la umbra cortului, ziua cald, noaptea racoare, si trecura cateva saptamani pana cand s-au prins ca Moise nu mai venea. Bueyy, Aaron, unde e Moise? De-aia ne-ati scos din Egipt unde ne era bine, ca sa plece asta teleleu pe munte? E inacceptabil. Ia fa-ne matale un idol sa avem si noi o distractie, acolo, sa avem si noi un motiv sa ardem niscaiva vitei. Nici o problema, zise Aaron dupa o scurta perioada de reflectie, ia dati-mi voi toate bijuteriile voastre, si-o punem de-o idolatrie! Uraaaa! Veseli nevoie mare, toti participantii la dezmat si-au adus bratari, inele, lantsisoare, mici paharele de baut cocktail de shittim si alte obiecte decorative, pe care Aaron le puse intr-un cazan si le dadu foc. Apoi, pentru ca bineinteles aurul arde la foc mic, le-a turnat sub forma unui vitel si uite-asa se apucare sa divineze Boul. Simbolistica imi pare destul de clara.

Sus, pe munte, Moise statea la taifas cu Domnul care ii explica cum e cazul sa fie el tratat de poporul pe care, asa mai intr-o doara, il scosese din sclavie. Nu e mare lucru, Moise, pana una alta am putea chiar sa cadem de acord ca e un mizilic ca i-am scos pe amaratii aia de sub talpa faraonica, dar daca tot ai adus vorba hai sa-ti explic cum stau lucrurile. Fiecare a saptea parte vine la mine, da? Da. Bun. Nu-mi place ca n-am si eu Locul meu, asa ca ia o tabla si scrie. Deci. Vreau sa faci un Cort, atat de mare, si sa-l decorezi cu aur aici, aici, aici si aici. Ai notat? Hai mai Moise, bate mai repede la dalta aia ce Doamne iarta-ma, ca se face luna de cand vorbim! Bun. Si apoi mai iei niste lemn de-ala de shittim, si faci o ladita de patru pe doi pe doi, cu colturi de aur, si niste Ingeri sus, si niste inele pe laturi, si un scaunel imbracat tot in aur. Cum mai de unde atata aur? Foloseste-ti imaginatia, ca doar de-aia v-am scos din sclavie, nu? Bun. Si apoi mai iei niste shittim si faci o masa de trei pe doi pe doi, pe care o imbraci in aur si pe ea pui niste paharele si niste causuri unde sa ardem esente magice. Pe preotii astia ai tai va trebui sa-i imbraci in rosu galben si albastru, sa le pui niste bascutse in cap si vezi sa miroasa bine, ca ultimul lucrum pe care il vrem e sa miroasa a necuratenie. Ah, si fii atent ca uniforma se da din tata in fiu, da? Nu, n-o speli ca iese sineala din ea, pur si simplu dai cu parfum de-ala de te-am invatat eu.

Asa, unde eram? Inapoi la porunci. Deci, Moise, sa fie clar si tie si amaratilor aia pe care in Mareata Mea Generozitate i-am scos din Egipt ca eu sunt Dumnezeul vostru, si nimeni altul. Daca va bate Pustia sa aveti alti Dumnezei, v-am scos de la suflet si o sa mancati bataie in fiecare razboi pe care-l duceti voi aici in desert, sau in oricare alta parte. Daca sunteti cuminti, o sa va ajut sa decimati fiecare din voi cate o suta de infideli si inca pe atat, pentru ca eu sunt un Dumnezeu generos. Ai notat? Bun. Mai departe. Sa nu ucizi. Ti se pare ca ma contrazic? Nici pe departe. Este rau pentru afaceri daca pe de o parte va inmultiti, pe de alta parte va impartiti, iar infidelii oricum nu se pun. Sa zicem, intre tine si mine, ca regula asta functioneaza “optional” la pachetul de baza. Regula cea mai importanta e aia de ti-am zis-o deja, ca eu sunt Dumnezeul vostru. Porunca urmatoare. Sa nu furi. Mai exact, sa nu furi de la vecinul tau de duna in desert, in rest de la amalekiti, jebusiti si toti ceilalti cromagnoni peste care se intampla sa dati nu va feriti, ca avem nevoie de aur si pietre pretioase, mai Moise, astea nu cresc in copacii Shittim! Asa. Deci dupa cum spuneam, sa nu cumva sa necinstesti nevasta aproapelui tau, sau vaca lui, sau magaru’ lui, sau oile lui. Ai vazut ce-au patit infidelii da? Ai scris? Buuuun, suntem tari mai Moise, ai vazut ce coerent iese? Eu zic sa ne limitam, pentru inceput, la 10 porunci, testam asta in populatie si daca merge bine mergem mai departe.

Trecusera doua luni, evreii la poalele muntelui o tineau tot intr-o petrecere la Zeul Vitel cand Moise iesi, in cele din urma, dintre nori purtand Tablele Legii, vesel si linistit ca penetrase Impenetrabilul. Cand colo, ce sa vezi? Ce dezmat, ce blasfemie, ce neam de nerecunoscatori! Si deindata arunca tablele de pamant, care se facura praf, care se imprastiara pe bazalt, si cand cobori in tabara mai Aaroane, ce facurati mai frate ce v-am zis eu? Ia aduna-i pe toti la mine!

Pedeapsa divina a fost pe masura pacatului. Mai intai toti levitii s-au adunat langa Moise, care intre timp daduse foc la vitelul de aur pana s-a transformat intr-o pulbere fina. De aur. Apoi fiecare dintre barbatii care se angajasera in idolatrie au baut un cocktail (sic!) cu pulbere de aur de le-a venit greata. Apoi fiecare femeie, copil, si vecin (!!!) asociat cu vreunul din nefericiti a fost trecut prin sabie in virtutea Poruncii Divine, de in ziua respectiva s-au stins vreo 10 mii de suflete, intru Slava si Preamarirea Infinit Inteleptului si Omnipotentului Norisor.

….

Speculatiile lui Benny Shanon e posibil sa fie nimic mai mult decat atat. Niste speculatii. La nivel logic, empiric, putem sa credem ca fragmentul genocidului idolatrilor in desert a fost decizia normala sub comanda lui Dumnezeu, care e un Dumnezeu bun, iertator, care-i scosese din Egipt dupa sute de ani de tiranie, iar Moise era un conducator bun, preocupat de soarta celor cateva sute de mii de suflete aferente. Sau, cine stie, poate de fapt n-a fost Dumnezeu ci decizia unui lider religios sub influenta psihedelicelor de a ucide pe toti aceia care-i amenintau infailibilitatea.

Cine stie.

G.