Helloween: Gambling with the Devil (2007)

Nemtii de la Helloween sunt placerea mea vinovata. Pana una alta, am crescut odata cu ei, imi chinuiam corzile vocale sa cant dupa Kiske “Future World” cand eram pusti, ca sa nu mai vorbesc de toate nazbatiile facute pe “A Tale that wasn’t right” pe vremea cand unii dintre voi, dragi potentiali cititori, va diversificati alimentatia dupa luni bune pe lactate la sanu’ mumii. Zice baba ca, dupa Keeper of the Seven Keys si plecarea lui Misha Kiske si a lui Kai Hansen din formatie, Helloween n-a mai fost ce trebe. Asta se intampla prin ’93, cand vacuum-ul creat de dezmembrarea unor colosi (printre care si formatia aici mentionata) a oferit suport – zic unii – exploziei curentului industrial, superficializarea grunge-ului si emergenta unui nou curent dinspre Seattle. Si totusi, teutonii nu s-au lasat, si intr-o miscare demna de Victor Frankenstein l-au inshfakat pe Andreas Deris de la Pink 69, si au scos Master of the Rings, un album cel putin la fel de infam ca Chameleon (scuzati kakofonia, bitte shoshon). Deris nu era Kiske! Nimeni, pana in ziua de azi, nu e Kiske, si ca’n bancul cu evreul nici macar Kiske nu mai e Kiske, dupa ce s-a tuns, si s-a apucat de muzica populara si opere metalice cu tribuzy si pretenii lui….

Si-asa se face ca toata lumea ar fi lasat balta toata povestea cu bostanarii din Mutterland, daca nu se intamplau doo lucruri: The Dark Ride, si Keeper of the Seven Keys Legacy . Primul a fost cel mai “negru” album Helloween (si la propriu si la figurat), iar Keeper…a fost un album de-ala, de s-au razvratit iobagii lui Kiske si a reaparut discutia altfel fuarte puerila, asemanata aceleia “cine e mai tare? Bruzli sau Vandam? Ciki Cian sau Ciak Norris?”…altfel fuarte bun album Keeper-ul trei, urmat de un turneu – zisera ei – pe trei continente, desi daca pui la socoteala ca virgula canalul Panama e artificial, fusera numa’ doua…iar Bulgaria inca nu era in Europa…

Iiiiin fine. Bref. Pe valu’ cu pricina, dat de shpectatorii ahtiati dupe dum-dum-uri de-astea high-speed, Helloween s-au dus in Spania la hacienda amicului Deris, si s-au pus pe treaba, vezi Doamne motivati de raspunsul fuarte pozitiv al fanilor. Vezi dom’ Gigi cum e daca asculti de fani? Huh? Ce? Slam-dunk!

Urmeaza o scurta descriere, precum si copertina, rezultatului eforturilor literare ale baietilor care fac sa sune melodic Deutschland uber alles…

GWTD este un album bipolar. Si nu zic asta doar pentru ca in alte ipostaze subsemnatul Mutzunake are alta persona, ci pentru ca Helloween a reusit ceva ce nu credeam posibil, adica sa ia partea buna din Dark Ride, partea speed din Keeper 3, dar si toate porcariile din Rabbit Don’t Come Easy, si sa construiasca o poveste foarte credibila. Danny Loebl, noul tobosar, e cand excelent, cand deplorabil. Sascha Gerstner, sub mana lui Weiki a devenit un mititel alter-ego astfel ca duo-ul de securi e fuarte unitar…iar despre Markus Grosskopf n-am ce zice, omul asta e unul dintre bassistii de aur ai generatiei power-speed.

Intro-ul e destul de confuz, dar cand incep primele riff-uri din “Kill It” mana se indreapta involuntar spre dulapior unde se afla nitroglicerina. O punem sub limba si continuam. Va aduceti aminte careva de “Push”, din Better than Raw? Ei, asta e un fel de push, doar ca de data asta nu s-au mai constipat si au zis ca trebe sa fie ceva mai penetrant (9/10). Ceea ce si este. Urmeaza tropa tropa cos-de alpha la 16-ime si double-bass prin The Saints, care e o melodie subtire, dar suficient de bine ritmata ca sa fie digerabila (7/10), apoi albumul ia o mare gura de gazon si se indreapta cu nasul spre cele sfinte, caci – Doamne – As Long as I Fall e pe cat de lunga, pe atat de cazatoare (4/ 10). Si ca lucrurile sa fie si mai rele, Paint the World nu ajuta cu nimic nerabdarea pe care o am sa dau Skip. Skip. Da. Bine. Am mai auzit asta. Unde ziceati ca ati mai bagat-o? In Time of the Oath? Hai mah baieti, chiar asa? (3/10).

Dar, dupa cum spuneam, GWTD e un album bipolar. Si cand credeam ca Helloween s-a cacat in ea fericire, pardon de expresie, veni urmatoarea melodie, numita profetic Final Fortune. Eh, asa mai va! Reminiscenta din epoca Master of the Rings, FF e fuarte, fuarte catchy, desi probabil n-au pierdut deosebit de multe nopti compunand la ea. Deris reuseste sa ma pacaleasca aici ca, de fapt, el nu petrece prea mult timp in falsetto si, cand urca spre octavele alea palatine, o face natural ca in tinerete. Totusi, cu Final Fortune albumul re-decoleaza, si mai scot o nitroglicerina din dulapior (8.5/ 10).

Eh, dragilor si dragelor, cum zice un terapeut carpato-danubiano-pontic, si vine momentul numit “the Beels of the Seven Hells”. Mah, asta e Keeper? Tot ce se poate. Dar nu e doar Keeper, e Keeper care a crescut un keeper mai mic si amandoi vin si-ti percutioneaza la timpan. Si dintr-o data, uit ca am ascultat niste mizerii mai devreme, si dau vesel din coada precum soricelul dresat din filmul Ratatouille. That’s what is all about, you midgets! Aceasta e o melodie pe care sa-ti bati nevasta, zicea pe vremuri Timpuri Noi, si sa nu-i ziceti asta lui nevasta-mea ca nu ma vad bine. Dar Beels of the Seven Hells e de mare avant, si cu asta am zis totul (10/10)

Neintamplator, totusi, toate lucrurile bune au un inceput, dar si un sfarsit. Beels n-ar fi asa de fain daca nu s-ar continua, la randul lui, cu o mizerie, nu? Fallen to Pieces nu e chiar o mizerie, dar e genul ala de tra-la-la facut pentru ca trebuia, e ce face Weikath cand vrea sa impresioneze tinere nubile, tsac-pac bagam doua acorduri, niste synthesizer, il punem pe Andi sa falseze o tsira, pe Loebl sa dea din piciorutse in basii aia, si gata, somebody’s getting lucky tonite! …Ufff, da di ce mah baietsi? (5/10) Si ca lucrurile sa intre din nou in gard cu mare avant, urmeaza o melodie pentru cei cu IQ-uri din percentilele extreme. I.M.E se citeste I Am Me…got it? Nemtii astia vorbeste engleza, domnilor, nu gluma, pot chiar sa faca si cimilituri pe margine. Pacat ca rezultatul muzical, caci despre asta e vorba aici, e de consistenta pudding-ului, capacitatea de a rezista timpului absolut nula. I.M.E. sucks, period (2/10)

Dupa ce am luat si un propanolol sa-mi scada tensiunea, am inclestat dintii pentru “Can Do It”. Melodia asta, oameni buni, seamana cu o reclama la adidasi, biscuiti sau cereale. Simpla precum ciocolata, melodia Can Do It e un jingle care cred va face fuarte fericiti niste coreeni aspirand sa vorbeasca fluent engleza ca sa “get laid”. Savvy? Absolut ingrozitoare, sincer acum, seamana cu ce compuneam io cu amicu’ meu Dan cand eram pusti si ne parasisera fumeile noastre. (1/10).

Dar trecu si cosmarul asta. De la nitro, si propanolol, poci sa va zic ca nu eram in toane foarte progresiste, iar cand a inceput Dreambound, am crezut ca halucinez, da nu asa. Riff-urile din cap de la melodie sunt de fapt “Future World” 100%, dat cu o bataie mai repede, apoi continua cu I want out, tot o bataie mai repede…apoi e Deris care canta plat, flat, platfus, flatfus, mizda pupezii…Dreambound e Helloween varianta de buzunar. Noroc ca la refren treaba sta destul de tseapan, desi am senzatia ca daca era cu 10 ani mai tanar, Andi sarea octava aia care acum ramane doar un deziderat. Nu’i bai, melodia are sens, dar e din categoria “din putsu’ gandirii” sa te apuci sa-ti copiezi propriile riff-uri doar ca sa dea bine pe album. Nemaivorbind ca e un pic jenant pentru cineva ca Helloween. Dreambound? NOT! (6/10)

Si ajungem si la ultima melodie: Heaven Tell No Lies, compozitie ce reprezinta fix media aritmetica a celor mai sus enuntate. Semi-karaoke, semi- fun, are momente bune dar si momente penibile, e un fel de Dan Spataru cu clape, chitara electrica pe distors, si un baterist pe AngelDust….probabil ca am sa o apreciez intr-o dimineata ploioasa, cand cafeaua nu si-a facut efectul, si-mi aduc aminte de vremurile bune cand jucam Mario Bros pe un 386 cu monitor de-ala shukar, VGA… Heaven Tell no Lies e okay, deci, dar e DOAR okay…(7/10).

Una peste alta, cel mai recent efort al lui Helloween, care urmeaza sa fie aruncat pe piata de Halloween (duh!) merita sa fie cumparat, dar, Jesus and Mother Mary, cand o sa scape oamenii astia de obiceiul prost de a baga B-sides pe album, doar ca sa mai scoata un LP?

G.