Scurt si critic despre empatie

Scrie poetul Radu Gyr:

” Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.”

” Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.”

Pentru scopul discutiei, e mai putin important cine e Radu Gyr. Intre acolade, cred ca opera omului precede omul, dar nu-l scuza in fata istoriei. In cazul lui Radu Gyr, vorbele preced credintele, iar versurile de mai sus vorbesc foarte clar despre o invitatie la empatie. Nu simpatie. Empatie.

Oare ce spune privirea persoanei din fata mea? Pare suparat, trist. Uite-l, rade. Oare e un ras fals, sau chiar se bucura de ceva? Pare ganditor. Oare la ce se gandeste? Stiu ca are probleme, uite-l, sprancenele sunt adunate spre frunte si colturile gurii sunt indreptate in jos.

Heinz Kohut spune despre empatie ca ar fi “[…]the capacity to think and feel oneself into the inner life of another person” . Sunt doua adevaruri fundamentale care sprijina o atare afirmatie. Prima, ar fi aceea ca pentru a fii empatic la o situatie, sau o persoana, trebuie sa ai abilitatea de a gandi. Cu alte cuvinte, empatia este o functie de gandire, superficiala prin aceea ca e mediata de propriul nostru sistem de valori, si de realitatea imediata. Al doilea lucru e mai greu de inteles, “capacitatea de a te simti pe tine insuti in viata interioara a altei persoane”.

In dragoste, suntem toti uniti. Iubim cealalta persoana si, pentru o secunda, pare ca devenim o prelungire a ei, iar ea devine o prelungire a noastra. Stim ca stie cum simtim, nu e loc de cuvinte.

Versantul emotional al empatiei e frecvent confundat cu acest moment unic din viata unei persoane, cand dezvolta atasament la alta persoana. Dar cum ramane cu celalalte aspecte empatice?

In poza pe care am atasat-o intre versurile lui Radu Gyr, vedeti cum se activeaza creierul uman in fata unui stimul dureros, si in timpul unui proces empatic (sursa: http://www.msnbc.msn.com). In neuroanatomie, aceste zone sunt numite “insula” si “gir cingulat”. In fata durerii, raspundem la fel, au conchis o serie de studii prezentate in ultimii ani in Science, ca si atunci cand suntem martori la durere. In fata fricii altora. In fata plansetului.

E oare empatia doar un mimetism complex? Suntem, in fapt si de drept, doar niste maimute un pic mai evoluate, care urmaresc curios cu privirea mana maestrului, ca sa deseneze apoi aceleasi cercuri in aer? Nu. In fapt, picatura de divin in noi rezida in abilitatea de a coopera, ca rasa, ca populatie, la nivel empatic. “Simtim”, prin abilitatea de a citi durerea, pulsul vietii lumii in care traim.

…

Am ramas izbit, de multe ori, observand handicapul empatic al romanilor. Atat intern, cat si extern. Si nu cred ca e vorba despre o simpla generalizare, si ca avem “si uscaturi”. Avem un apetit imens pentru durere, acolo unde altul ar spune: “suficient! nu mai vreau!”. Si asta, pentru ca doar expunerea intensa, si prelungita, trezeste reverberatii intr-un creier imprintat vreme de 50 de ani cu suprimarea durerii, ignorarea ei la nivel personal, si social, si transformarea ei dialectica in “bun colectiv”.

Iar empatia presupune tocmai acel “colectiv” pe care il refuzam sistematic. Spunem, razand cu “juma de gura”: Sa moara si capra vecinului! Sa aruncam matsa moarta in curtea vecinului! Prostu, daca nu-i fudul, parca nu e prost destul!…Ca sa iti dai seama de rana narcisica a unei natii, uita-te la proverbele ei; romanii au, inca dinainte de comunism, o problema empatica la nivel de populatie. Incorporarea vinei se face, in mod uzual, prin proiectie si transfer. Nu reusim, cumva, sa ne vedem ca fiind “in regula”, si in acelasi timp vinovati. E doar o speculatie, dar daca am transformat “doctrina” in “epoca de aur” nu e exclus sa fie in virtutea aceluiasi defect secular.

Romania a trait, ca organism, o durere imensa. A existat razboi, a existat gulag, au existat pogroame, a existat revolutie. Daca te iei dupa poza pe care am atasat-o, durerea pe care am simtit-o ar fi trebuit sa ne dea un excedent empatic. Noi, cei care am trait. Noi, cei care am simtit. Noi, cei care suntem ar trebui sa fim apti sa il intelegem pe celalalt care a trait asta o data cu noi. Si totusi, de multe ori suntem exact pe dos. Pe noi, ca popor, durerea pare a ne fi secatuit.

Solicitam intelegere, empatie, dar nu oferim. Ne vaicarim de problemele noastre eterne, care bineinteles sunt insurmontabile si trebuie sa fii o persoana cu adevarat deosebita ca sa le faci fata zilnica, dar daca vecinul ne spune asta, suntem satui. Comunicarea e fracturata frecvent de eufemisticul: “la tatzi ni-i greu”.

Iar o regula de dialog spune: asculta, inainte sa vorbesti. Exersam, insa, empatie, prin consumerism. La sarbatori dam pomeni; la cersetori dam bani; la colegi impartim felicitari si SMS-uri de La Multi Ani. La morti zicem Condoleante!. La nunti zicem Casa de piatra! Nevestii ii spunem “Te iubesc!”. Mamei…”mi-e dor de tine”. Sec, imberb, mici stereotipuri pseudo-empatice care de fapt cauta sa dezangajeze o eventuala discutie pe marginea handicapului nostru comun.

Pana si “exercitiile de sinceritate” care se vehiculeaza sunt mici prestidigitatii facute sa ascunda in fapt parcela de chelie din suflet. Astfel incat eu n-am sa propun inca unul. Cinici, probabil v-ar parea rau ca ati ajuns pana aici in lectura doar ca sa fie “o alta circulara de cordon”.

Deci fara exercitii de sinceritate. Fara apeluri catre popor. Fara “jos labele de pe sufletul romanului”.

Cercetati curios durerea in voi. Si apoi trageti cu ochiul, copilareste si aidoma de curios, la cel de langa voi. S-ar putea sa va surprinda cat de mult semanati, chiar daca tu ai masina, iar el doar o zdreanta pe el. Chiar daca tu ai facultate, iar el doar urme de ace pe maini.

G.