Scaphandre et papillon

scaphandre_papillon.jpgDe ce n-am scris despre filmul lui Julian Schnabel la vremea cand a aparut? Poate pentru ca eram prea absorbiti de propriile noastre minute astrale de glorie. Atunci nu era un Busuioc, era un Cristi Mungiu si filmul sau care (nu) e despre avort. Nici unul, nici altul nu sunt vreun neam de Escu. Mungiu a facut un film. Busuioc a cantat un brindisi. Ni i-am asumat, i-am ridicat pe piedestale butaforice constienti fiind ca nici unul, sau celalalt, nu s-au lasat vreo secunda pacaliti de intreaga zumzaiala oportunista a “culturofililor” care (inca) ne sugereaza sa votam trandafirul, sau sageata, sau trandafirul de sageata

Despre “Scafandrul si fluturele”, insa, e timpul sa spunem cateva vorbe, mai ales ca povestea lui Bauby in sine urla din toti rarunchii empatie. E un cosmar cu care sa sperii generatii intregi de copii mici (si, printre altele, o forma destul de rara de isterie)…ce-ar fi daca intr-o zi te-ai trezi ca esti perfect alert, dar prizonier intr-un corp care nu te mai asculta, si singura ta fereastra spre lume ramane un ochi functional, cata vreme celalalt, dezafectat, ti-a fost cusut spre “binele” tau? De unde o iei? Ce rost mai are o viata deprivata de simturi, de cuvinte, de privilegiul de a-ti imbratisa copilul?

In iunie ’97, la scurt timp dupa moartea lui Bauby, Thomas Mallon scria pentru New York Times:

“The author cultivates strong feelings, especially anger, to keep his spirit from atrophying along with his limbs. But despite occasional sarcastic eruptions, the book’s tone, in Jeremy Leggatt’s translation, is dominated by a sweet, even humorous, lyricism. Bauby notes with pleasure how, in his reordered alphabet, ”T and U, the tender components of tu . . . have not been separated,” and he recounts his practical distribution of all the prayers coming his way: ”A woman I know enlisted a Cameroon holy man to procure me the goodwill of Africa’s gods: I have assigned him my right eye. For my hearing problems I rely on the relationship between my devout mother-in-law and the monks of a Bordeaux brotherhood.” Continuing pride in his fashionableness makes him insist that he do his drooling on his own cashmere instead of the hospital-issue jogging suit. If a certain sentimentality enters some of his imaginings, such as a fantasy reconstruction of the Empress Eugenie’s visit to the hospital in 1864 (”I was so merry that I would willingly have risen and invited Eugenie to dance”), awe at its very rendition will keep most readers from condemning it too harshly.” (NY Times)

Indubitabil Schnabel la randul sau s-a inspirat din momentele aproape arhetipale ale cartii, si a lasat la o parte mizeria lumeasca si disperarea evidenta a lui Bauby care, dincolo de un simplu demers intelectual, e incarcata de o visceralitate pe care, ironic, n-o mai putea simti deprivat fiind de propria-i carcasa. Ce ironie ar putea sa faca sa supravietuiesti unui astfel de accident cerebral? Sindroamele locked-in sunt foarte rare, tocmai pentru ca odata plecat la vale prin marea gaura occipitala, trunchiul cerebral nu se mai “opreste” si distrugerea structurilor face sa ti se opreasca respiratia, si inima. Amandoua, in cazuri rare, isi recastiga o oarecare autonomie, si dupa ce trece edemul e posibil ca o parte dintre neuronii distrusi, si acum inlocuiti cu celule gliale, sa se “regaseasca”, sa inceapa din nou sa isi “vorbeasca”…ceea ce toti ne-am dori pentru Jean-Do. Pentru ca in cartile cu ologi, ne dorim sa se ridice sa mearga. In cartile cu paraplegici, ne dorim sa faca dragoste cu femeia pe care o iubesc. Orbii sa vada, surzii sa auda. Cultura noastra, si minciunea cu care am invatat sa traim, este ca e suficient sa iti doresti. Pentru un jurnalist cinic insa precum Jean-Dominique, povestea asta ramane doar o slaba si iluzorie tentativa la supranatural; in fapt, singurul lui “supranatural” e ca reuseste excursii eidetice incredibile date, cel mai probabil, de posibilitatile unui cortex deaferentat, descarcat de povara milioanelor de semnale din periferie. Constiinta capata aripi incredibile din interiorul capsulei osoase care e calvaria, si isi permite parfumuri, si-si permite senzatii care circumscriu, culmea, speranta.

Speranta e tot ce ramane multora care – ca si mine – au avut vreodata un membru al familiei paralizat. J.D. Bauby nu este insa un apologetic sau – si mai rau – un zelot al beneficiilor tetraplegiei flasce, ba chiar parte din accentele povestii lui inspira groaza. Dar este o groaza jucausa, iar mintea are acest termostat ludic pe care (uite si un gand optimist) nu-l pierdem chiar si in adancurile, in abisurile nefericirii.

Daca aveti nevoie de un film bun, simplu de digerat, fluid dar totusi cu miez, mergeti sa vedeti “Scafandru si fluture” (The Diving Bell and the Butterfly/ Scaphandre et le papillon). E o lectie superba de neurologie, de viata, de suflet, si in nici un moment nu iti sugereaza ca o sa-ti fie mai bine pe lumea cealalta.

G.

Advertisements

6 thoughts on “Scaphandre et papillon

  1. Mai, drept sa spun eu stateam in dubii daca sa merg sa vad filmul asta sau sa astept sa iasa pe dvd. Dar daca zici ca merita, eu merg sa-l vad, ca inca e pe la cinema-uri.
    offtopic: na, ca am bagat si primul meu comentariu pe noul blog 😀

  2. Pingback: aiaciu’s blog

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.