Daca in plan comportamental ne impartim intre iritabilitate si cautarea placerii, o axa egalmente cruciala pentru creierul nostru in Mecanismul sau intern (cum gandim) e alternanta intre “predictie” si “discriminare”. Relatia dintre predictie si discriminare este ca ultima e o predictie negativa. De exemplu, daca aruncam o moneda in aer predictie e sa zicem cand va fi cap sau pajura, cata vreme discriminare inseamna sa zicem cand NU va fi cap, sau NU va fi pajura.
Discriminarea este superioara predictiei din perspectiva specificitatii. Nu ne intereseaza decat sa separam “lumina de intuneric”, spunand “NU”. Ce se afla in lumina insa e o predictie pe care de exemplu organismele procariote n-au cum o face, la fel cum o parte din amoniti si alte organisme pluricelulare primitive cu un “ochi” incipient n-ar fi putut, daca le-am fi intervievat, decat sa zica…hmmm, domnu’ cercetator, asta nu cred ca e intuneric, da nu pot prezice ce e de fapt.
In alta parte am mentionat munca lui Dan Gilbert care spune ca suntem niste fabricanti de viitor mizerabili. Nu numai ca nu ne iese la fel de bine ca unei monede statistice (50 – 50), noi suntem undeva pe la 40% putere predictiva, si castigam pana pe la 60% in putere discriminativa de viitor. Stiu ca daca am sa bag mana in foc am sa ma ard, si mai bine n-am s-o bag sa nu ma ard. Bine, asta este foarte simplu dar daca vine vorba de un obiect care are intentionalitate cu mai multe grade de libertate…ca de exemplu alt om? Noi psihiatrii avem aura asta asupra noastra, zice-se ca ne-am uita in sufletul omului si am “sti” din prima ce-l supara, ce-l doare, cine l-a batut pe el la scoala cand era mic, ce-a vazut el in dormitor la mami si tati intr-o buna dimineata si asa mai departe.
Ce stim noi, in schimb, este doar o teorie, un “model” de poveste care poate se potriveste, poate nu. Este egal valabil si pentru psihiatru, dar aidoma si pentru un cardiolog. Acesta din urma poate sa “prezica” de exemplu o boala de valva mitrala ca fiind mult mai evidenta decat i-ar fi unui arhitect (sper, oricum, ca e mai evidenta decat pentru arhitect). La acest moment, in discutie intervine un fel de circularitate pe care am sa-l mentionez pentru ca ne duce intr-o zona inaparenta.
Puterea noastra predictiva se bazeaza pe acelasi joc de sensibilitate/ specificitate (predictia pozitiva si negativa a predictiei), care daca esueaza ranforseaza abilitatea noastra de discriminare. Sa ma explic. In cazul cu patologie de valva mitrala, ce obisnuim e sa observam niste “semne” (semiologice) care pot fi dispnee de efort sau de repaus (respiratie grea) cu ortopnee, torace in butoi, usoara cianoza periorala (buze vinetii), edem gambier, unghii hipocratice (bombate), edem in fluture ( facies poupée byzantine), apoi daca auscultam inima sa notam un “suflu” ca o uruitura in diastola sau alt zgomot ca “panze care pocnesc”, amandoua fiind zgomote anormale de inchidere a valvei mitrale.
Daca le gasim, “sensibilitatea” predictiei noastre creste. Cu cat nu le gasim, spunem ca scad sansele sa fie o mitropatie. Daca nu stim deloc semiologie, si n-am auzit in viata noastra de valva mitrala, si ca si un organism procariot nu stim ce e “lumina” decat ca trigger de iritabilitate, tot vom putea discrimina un “anormal” fara a putea spune exact ce e.
Aici intervine teza potrivit careia supernaturalul a intervenit ca un vacuum de predictie intr-o lume in care la inceput am discriminat. Si acum, in viata noastra de zi cu zi, luam o multime de lucruri ad datum fara sa le cercetam “mecanismul”. In fond, nici n-am avea timp, nu-i asa? De fapt cum de se intampla ca de fiecare data cand apas o tasta apare un simbol negru pe ecran si de fapt ce e acela ecran? Creierul nostru face acelasi salt de “credinta” la nivel fenomenologic investind anumite obiecte cu proprietati consistente, quasi-qualice, dar nicidecum intrinseci. I privinta monitorizarii starii noastre de sanatate devine poate cel mai evident ca bijuteria noastra de la mansarda, constiinta si surora ei geamana constienta nu sunt apte de a integra stimuli de “sanatate” decat partial, si tangential. In continuare, indicatorul major ca e ceva in neregula e “durerea”. De ce doare durerea? de ce nu poate sa fie un bec rosu care se aprinde sau o voce prietenoasa (gen Moise si tufisul in flacari) care sa ne sugereze: “prietene, esti bolnav”. Nu, pe noi trebuie sa ne doara, sa suferim, sa ne rostogolim in tarana si asta in timp ce continuam sa fim deprivati de abilitati predictive. De unde vine? Ce e acolo? Ce sa fac sa se termine?
Unele dureri sunt localizate. E clar ca daca ti-ai rupt piciorul are sa te doara piciorul. Daca te doare capul e pentru ca te doare capul, chiar daca uneori te doare capul pentru ca ti-ai rupt piciorul. Durerile de inima sunt toracice (mai rar abdominale), in schimb durerile de abdomen pot insemna cam orice. Durerile pancreatice sunt in banda, durerile de rinichi iradiaza din spate in fata pe flancuri pana in perineu, durerile de colecist sunt subcostale dreapta si cu accentuare in inspir, durerile de apendice sunt in cadranul drept inferior cu iradiere spre hipogastru si accentuare in prozitie de semi-abductie din cauza iritatiei de muschi psoas…Sarac pacient, venit cu o durere, acasa nu stiai decat ca “doare burta”.
Alte dureri sunt difuze, conduse pe niste cai “laterale”, lente, care dau cronicitate durerii, si ajung in cele din urma sa afecteze si abilitatea noastra de discriminare. Uitam cum e “fara” durere, si cumva mutam borna kilometrica “zero” a normalului o dunga mai la deal. Durerile din sindroamele paraneoplazice, de exemplu, sunt pernicioase, rezistente la antiinflamatorii. Cand cineva se prapadeste si babele bocitoare mai intreaba familia “a suferit” de fapt nu se refera la esecurile din dragoste, ci la…a tipat sau n-a tipat de durere? Cat l-a durut? Cum l-a durut? L-a durut peste tot sau doar intr-o parte? Suntem curiosi, speram disperat ca afland informatii ne vom creste bagajul de informatii ca sa evitam sa ajungem la acea durere.
Si apoi minunea minunilor, cand ti s-a indeplinit dorinta si nu te mai doare, cum e de exemplu in neuropatia diabetica, dai in belele si mai mari. Pentru ca durerea in sine e portanta unei flotile de informatii care ne ajuta sa ne mentinem integritatea corporala, durerea regleaza cascada inflamatorie, durerea moduleaza cascada coagularii, durerea influenteaza activitatea fibroblastilor la locul ranii. In asentimentul lui Decartes corect este sa spunem “ma doare, deci exist). In absenta ei, cadem prada unei serii de evenimente bizare, absolut neobisnuite si cu final de obicei tragic. Incepem prin a ne lovi fara sa ne dam seama. V-ati muscat vreodata limba, sau buza, dupa o anestezie la dentist? Este la fel si cand nu-ti mai simti pielea de pe degetele de la picioare, sau de pe gambe, sau de pe antebrat. Neuropatia inseamna furnicaturi, pareza, si departe de-a fi o lume minunata in loc luminat in loc cu verdeata de unde-a disparut toata…stiti povestea….e fix pe dos. Nu e nimic luminat, verdeata e a zidurilor si da-ne durerea inapoi ca ce bine era cand ne mai taiam si curgea sange si ustura al dracului.
Durerea este adictiva, in sensul in care comportamental prin abilitatea ei de “paratraznet” al realitatii motiveaza individul sa caute acest locus de sublimare a stressului disociativ. Ii spunem “autovatamare voluntara”, sau “automutilare” sau “deliberate self-harm”. In Evul mediu i se spunea autoflagelare si in ordinul cu acelasi nume membrii isi administrau doze incredibile de durere prin lovire, biciuire, taiere, impungere etc. incat se spune ca atingeau stari de beatitudine similare unui high. Nu-i de mirare, in fazele timpurii ale raspunsului la stress se elibereaza masiv adrenalina care printre altele e si un bun anestezic. Sa indraznesc o ipoteza ca dependenta era una similara celei de cocaina (alt agent adrenergic notoriu)? Da, indraznesc. Durerea in anumite medii este la fel de adictiva ca si cocaina, si poate ca nici o alta specie suntem inclinati sa gasim recompensa, placere in administrarea unei doze controlate de stimuli nociceptivi. Si asta pentru ca in administrarea de durere subiectii regasesc, amorseaza, augmenteaza un deficit de perceptie predictiva pozitiva, si discriminare sensoriala. Este motivul pentru care copiii cu deficiente severe de dezvoltare se “lovesc” cu capul de pereti, isi zgarie mainile, isi provoaca deliberat rani. Este motivul pentru care unii suferinzi de autism au crize incontrolabile in care cauta sa se automutileze.
Din pacate pentru societatea noastra, am cultivat un sens postbelic al “evitarii suferintei” prin imprintarea sociala ca “durerea e rea”. Durerea, ca atare, a primit o coafura morala care sper ca totusi nu e definitiva. Durerea doare, fara doar si poate. Durerea e un stimul aversiv, are cel mai adesea un corelat constient de neplacere, si invariabil ne ferim de durere. Si totusi, fuga cu “orice pret” de durere (harm avoidance) ne obliga la o serie de decizii de compromis in multiple arii ale existentei noastre si devenim un fel de rege Prudentiu caruia ii era frica sa iasa din casa in caz ca are sa se impiedice odata si o sa-si rupa piciorul si sigur de la asta ar muri pentru ca n-ar suporta durerea. Pe de alta parte, fara a incerca in vreun fel sa fiu patristic, cred ca bine e a spune ca din durere ne-am nascut si in durere ne intoarcem. Nu exista reconciliere cu asta, insa, chiar de esti stoic sau hedonic sau flagelat sau materialist nu putem sa depasim hiatusul dintre “noi” constiintele si “noi”, sistemele dureroase.
Iar aici ar fi potrivit sa zambesc si sa zic: “si apoi se intampla un miracol”. Dar n-am sa zic. Pentru ca ceea ce eu as putea numi “miracol” e viziunea mea asupra imensei complexitati a organismului viu asa cum deja il cunosc. Nu e o minune, un mister, iar acolo unde sunt mistere va veni o zi cand le vom fi rezolvat. Si totusi, va fi ramas respectul umil, contemplativ, asupra cosmogoniei din noi.
G.
andreanum & co 
Pingback: Meditation May Reduce Pain