Cub rubic

Aceasta e o amintire semi-fabricata. Asemanarile cu personajele reale sunt neintamplatoare.

Un domn trecand agale intr-o primavara si-a lasat inocenta in parc, bine camuflata in forma unui cub rubic cu patrate rosii, si galbene, verzi si albastre, si albe. Patratelele rosii erau zambetele de copil, cele albastre picaturi furate din ochii mamei, in verde se pierduse muzica padurii prin care se plimbase de atatea ori, si albe devenisera precum niste drobi de sare lacrimile uscate in dimineata cand l-au coborit pe bunicul cu franghia intr-o gaura neagra in timp ce Unchiul primea condoleante si se vorbea de un “ultimul drum”. Doar ca bunicul incetase sa mai mearga de cativa ani, l-au gasit intr-o dimineata rastignit in poarta surii cu ochii spre cer, inmarmurit in propria-i adulare a unui Tata netrebnic si nedrept, dar care si acum, ca si la Inceputuri, trebuia sa aiba dreptate.

Plouase cu doua nopti inainte, cascadele subterane au scos din sarite un mic trib de cartite proaspat mutate in cartier cu Locatie luata de la Primaria de maidan. Deocamdata continuau sa se hraneasca din ajutoare, Mama Cartita abia isi sapase, chiauna de somn, o camaruta mica in care sa doseasca niste seminte si larve puchinoase cand a dat Potopul peste ei. Ce grosolanie! Primavara asta a fost mai netrebnica decat altele mai ales pentru ca prea e umed, era mai bine iarna cand macar stiai unde e apa si unde nu. La trei metri, cazut langa o bancutsa verde, Trecatorul aruncase intr-o doara inocenta. Si-a plecat. Toate erau acolo. Amestecate. Doar ca eu nu vedeam.

Am trecut in jurul pranzului, incepea deja sa miroasa a ziua mea de nastere. Mi-a placut intotdeauna cum miroase de ziua mea, fiecare vietate se bucura si copacii infloresc doar pentru mine. Asa imi spun si astazi cand trec venind de la scoala prin iesirea de la parc, avand grija sa fi ocolit gasca de huligani care sta mereu la gard sa mai traga cate o scolarita de cordelute, sau vreun elev cu breton hoinar la raspundere. Raspunderea nu inseamna mare lucru, de obicei un creion cu guma, daca ai ghinion iti sparg stiloul si oricum te alegi cu cateva suturi, cucuie, zgarieturi. Odata am vazut pe cineva cum a fost impins intr-o bara si si-a spart capul. Doamne ce-am mai luat-o la goana. Dar eu am invatat sa ma feresc, e cel mai bine sa te feresti chiar daca inima iti bubuie in piept pe toata raza de actiune. Huliganii – din fericire – n-au foarte multa minte si stau cam in acelasi loc in care sunt si cainii de la Autobaza. Cainii de la Autobaza sunt voinici, bine hraniti si ca orice caine de autobaza pazesc Autobaza de hoti si banditi infioratori (pe perioada noptii) sau copii bagagiosi care n-au ce cauta prin preajma camioanelor (in timpul zilei). Cine nu stie regula asta sigur o va invata contra unui pret modest, de obicei cracul stang al pantalonului, alteori (mai grav) o toarta de ghiozdan si oricum se lasa cu o sperietura zdravana. Asa se intampla in viata. Nu l-am omorit, dar sigur l-am speriat de nu se poate. Oamenii si tantarii au atatea lucruri in comun…

Dupa huligani, inainte de caini, acolo unde trebuia luata decizia “confrunt sau nu confrunt javra aia care mereu latra la mine”, mi s-a ivit la coltul ochiului Inocenta uitata. Statea mandra, sfidatoare printre firele galbene de iarba mumificata, gloduroasa, cam la trei metri de musuroiul de cartita. L-am ridicat, stiam ce e ca doar aveam si eu unul Acasa, doar ca n-aveam voie sa ma joc cu el era al lui Tata si statea ascuns bine sus in biblioteca. Nah ca acum am si eu unul, ia te uita ce bine acum o sa am doar Inocenta mea si o sa ma joc cu ea, si-o sa fie doar a mea si patratelele rosii sunt zambete de copil, albastri sunt ochii mamei verde e padurea iar alba…alba e zapada. Mai tarziu vor fi lacrimi cand va fi plecat bunicul pe ultimul drum, acum razi copile si bucura-te de jucarie.

Si am purtat-o cu mine peste tot. N-ai face la fel daca ti-ai descoperi intr-o zi Inocenta? Da, am purtat-o ascunsa si imi era calda si buna ca o tzigla pe care ti-o pune Mama iarna la picioare. Apoi am plecat la bunici. Am avut grija sa ascund bine Comoara de mama si de tata, unele lucruri e bine sa ramana doar ale tale mai devreme sau mai tarziu.

Doar ca mi-au descoperit cubul. De unde ai bitocombul? L-am gasit. Cine ti l-a dat? Nimeni, l-am gasit. Nu minti, stii ca n-ai voie sa primesti lucruri de la straini! Nu mint, mergeam prin parc si era prin iarba si l-am gasit, e al meu! Cand ne intoarcem la Bucuresti, sa i-l dai aluia care ti l-a dat, auzi? Dar de ce, n-auzi ca l-am gasit? Cum sa gasesti mai asa ceva? De ce ma minti? De ce minti? Nu te-am invatat ca nu e frumos sa minti? Zi mai bine cine ti l-a dat si nu te spun lui taica-tu! Nu mi l-a dat nimeni…Daca nu ti l-a dat nimeni sa te duci sa-l lasi de unde l-ai luat, poate omul ala il cauta acum, nu te-ai gandit? Unde ti-a fost capul?

Poate omul ala il cauta…

Poate omul ala il cauta…

Poate…

…il cauta…

Ne-am intors duminica. Plouase din nou. Disperate, cartitele au inaintat o petitie la Primaria de Maidan sa repare dracului odata canalizarea, mai ales ca de la Autobaza se scurg tot felul de spurcaciuni si deja copiii din ultima generatie s-au nascut cu mustatile prea scurte si cu ghiarele intoarse aiurea. Ce-mi place cum miroase primavara, miroase tot timpul a ziua mea, si toate animalele stiu asta si copacii infloresc doar pentru mine.

Am trecut si fix unde gasisem cubul rubic l-am scos din hanorac, si cu o mana sovaielnica l-am pus inapoi in iarba galbena, mumificata de iarna trecuta. Si am plecat.

As putea sa jur ca dintre boscheti o silueta inalta, intr-un mantou gri, cu palarie si o privire agera a sarit sa-si recapete Inocenta. Dar nu m-am uitat. La colturile ochilor, mici, sferice, doua lacrimi mi-au soptit ca intre timp mi-o pierdusem pe-a mea in schimb.

G.