Nip-tuck de inteligenta

mlf-skeleton-pd-05-kj0022.jpgFericiti cei saraci cu duhul. Oh, Doamne, fericiti cei saraci cu duhul ca au mintea odihnita. Mama de ce m-ai facut student? Care m-ai pus? Ce mi-a trebuit? Nu puteam eu sa ascult de tata si sa plimb tractoarele patriei? Cine dracu a inventat oasele carpiene, si radiusul, ulna, olecranul, tulberculi insertii protuberante axe sagitala transversala coronala anteroposterioara anatomica mai mult sau mai putin in unghi proximal distal oblic rostral? Cerule! …

…asa ma gandeam eu in saptamanile dinaintea primei mele sesiuni de examene la Facultatea de Medicina. Avusesem si bafta incredibila ca in prima zi de de lucrari practice, cu ditai ceaslovul de Osteologie (sic!) in fata (luat de la Catedra, pret modic 300 de mii de lei, plus alte necesare toate marca “geniului” autohton) sa vina un putziflender de asistent la catedra care ne-a anuntat cu emfaza: “bai, macacilor, vedeti oasele astea? va trebui sa le visati pana in sesiune, uite-asa eu o sa le arunc in aer, si-o sa prind unul in pumn, si voi trebuie sa-mi ziceti tot ce e de stiut despre el, care e, ce articulatii face, ce muschi se prind pe el”. Tiiiii, ce-a mai intrat frica in noi. Cred ca aveam toti fete suta-la-suta sugestive, pieriti, branziti, sprijinindu-ne de mesele de marmura. Mai si cand au venit oasele alea ne-am aruncat precum niste catsei cu kwashiorkor (da chiar, teoretic si catelul e capabil de kwashiorkor) si da-i, si plimba humerusul ala, si vezi V-ul deltoidului? Asa, dupa ala orientezi osul in pozitie anatomica. Si santul radialului? Check. Dar santul ulnarului? Check. Auzi mai da humerusul are trohanter? N-are mah, ala e femurul. Asta are trohinter. Bai cine mama lui o fost dobitocu’ ala care numai nume de-astea cretine le-o putut da. Si da-i, si trudeste, si la oasele lungi e totusi simplu ca ne-am prins noi ca articulatia proximala e o tzira mai permisiva decat aia distala, toata seria zumzaia ca o mare colonie de termite in jurul celor cateva schelete de blanzi misionari devorati de formol in numele stiintei.

Si timpul a trecut, toamna a trecut si spre sfarsitul lui octombrie ne-a venit randul la colocviu cu nenorocitele alea de subiecte. Primul nasol: scapula. Scap…pe muma-sa ne ziceam mai ales ca nu aripa scapulara (sic!) era problema cat creasta aia nenorocita pe care se prindeau tot felul de muschi, muschiuletsi mai mici mai mari mai la stanga mai la dreapta si apoi insertiile musculare pe acromion, sa te tii! Si bomboana pe coliva: ala aripii scapulare (aripa aripii scapulare). Fi-v-ar sangele matase sa va fie de anatomisi sadici! A fost prima sesiune de insomnie sustinuta pentru binele viitorilor pacienti, care inca nu stiau ca o sa ne vedem, odata, cand ei vor fi la ananghie iar eu poate voi avea resurse sa-i ajut. Deocamdata, in era in care vorbim, cu o mana imi stergeam casul de la gura, cu cealalta mai aprindeam o tigara dimineata pe la 2, stand calare pe bancuta din bucatarie, e cald inca afara desi e sfarsit de octombrie, inca n-a dat prima ploaie de toamna care secera tot in cale, si saptamana viitoare avem colocviu la Osteologie.

Iar in iarna, torace si membre. Toracele si membrele – vei fi constatat dupa aia, foarte foarte a posteriori – sunt cele mai usoare subiecte din anatomie cu exceptia inimii, si a nervilor cutanati care pleaca din plexul brahial care au o oareshcare variabilitate ca de altfel si traiectul nervului axilar (hihi, l-a avut cineva la examen nu zic cine si-o iesit tare morcovit, bai baga-l-as in soacra-sa numa’ ala s-o gasit sa mi-l ceara?). Toata lumea in halatele inca albe, frumoase, apretate, stau pe culoare aglutinati precum bule de spuma poliuretanica, e o conversatie innebunitoare mereu si mereu centrata pe artera cutare, raporturile muschiului cutare, bai da’ voi ati citit si limfaticele? Nu. Aoleo, ce ne facem n-am citit limfaticele, trebuia? Si oamenii care intra pamantii, ies imbujorati sau altii care intra pamantii, si ies pamant. Toti stim ca o treime din noi, aproape, vor pica indiferent cat am citit sau cat de mult ne-au placut oasele misionarilor lustruite de atatea generatii de termite, ca noi, care si-au lasat moleculele de stress in suspensie in sala aia de Anatomie. Acolo, pentru mine, se afla quintesenta vietii: mirosul de mort, aroma de frica.

Apoi la prima sesiune dai totul. Primul examen. E aproape un act de superstitie sa “pasesti cu dreptul”. Cine freza mea a inventat si asta? Si ce vrei sa spui, ca daca din motive independente nu “pasesti cu dreptul” s-a terminat? Ei, bine, da! S-a terminat! Pe usile mari, masive, pe care nimeni nu se gandise sa le unga deci scartzaiau sinistru la fiecare miscare ieseau cam o data la 15 minute fie stafiile esuate pe banchiza, fie calaii care, cu o hartiutsa dictando in mana, si un Kent 100 in cealalta, telescopau prin multime catre pupili sau pupile (ca doar nu-si cumparasera Kent-ul din banii lor de buzunar, ce crezi?) si trecand subtil le mai sopteau: “fa, citeste tabachera anatomica, vezi ca nu-ti zic decat odata. Ce te uiti la mine ca proasta? Proasta e ma-ta. Hai, mah, ca n-am toata ziua, vezi ca te dau la X-ulescu, poate te pune dracu si nu stii, mi-am pus obrazu la dom’ profesor”.

N-a fost o perioada eroica. N-am urlat ca Mel Gibson: “Freeedom!” la final. In fapt, am iesit de acolo cu maini tremurande, o senzatie organica de imbecilitate acuta (de fapt, cred ca tocmai suferisem o scurta decompensare adrenala, mai ca picasem intr-o anestezie tampa). Hai sa va mai zic un secret. In istoria catedrei, sunt la gazeta de perete cu “4 de 10”. Uratii zic ca i-am luat ca am avut pile, am fost “unul de-al lor”, am si predat anatomie, NORMAL ca am avut 4 de 10.

Nu e normal. Fetele anonime sunt intr-adevar mai usor de calcat in picioare, dar odata abuzul trecut, revii la pozitia confortabila de anonimitate, o bila cu un numar jucata si re-jucata intr-un macabru joc de bingo in timp ce niste babe vrajitoare scriu pe o hartie preocupate, salivand la coltul gurii lor imputite, deznudate de dinti. Dupa prima mea sesiune, am intrat intr-o poveste pe care poate am sa o spun alta data. Cert e ca n-am mai fost un anonim, dar asta nu-ti garanteaza nimic. Sau poate eu sunt un naiv si prefer sa cred ca a fost 100% “pe bune”. Poate n-a fost pe bune, poate in zilele noastre ar trebui sa militam impotriva anonimatului din studentie, si sa primeasca fiecare note dupa o adanca aprofundare a relatiei interumane intre educator, si educat.

Sau nu.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s