Petecel

Petecel viseaza ca odata si-odata va fi acoperit toate gaurile din haina. Si ce haina mai fusese! Petecel a primit-o de la matusa lui preferata cand a implinit 7 ani chiar la el in casa. Se gandea uneori, melancolic, ca – rarissim in zilele noastre – isi primise cei “7 ani de-acasa” chiar “in casa”. Si la ce-i folosise? Cam asa isi petrecea Petecel zilele, de fapt dupa intamplarea cu haina s-a asternut asa, un fel de nor pe existenta lui si nici pana in ziua de azi el n-ar putea sa-ti spuna ce s-a schimbat. Nu e ca si cum n-ar fi mers la scoala. Petecel a mers la scoala pana in ziua cand s-a trezit ca usa era inchisa, si de dincolo portarul se uita cu o privire fioroasa, bleaga si cu un pic de mirare mai copile, tu nu vezi ca nu mai ai voie aici? Apoi inapoi la el pe strada intr-o buna dupa-amiaza de martie au venit doua basculante, un buldozer si o macara cu o bila imensa in cap si din doua miscari dibace ale maistrului i-au transformat casa intr-o Venus din Milo. Petecel bineinteles ca nu stie cine-i doamna asta Venus, lui i s-a parut ca cineva i-a sfaramat oasele, i-a scos sufletul prin timpane, i-a zdrobit cusca pieptului de-a latul si de-a lungul. In praful ridicat, gura i s-a transformat intr-un sac de aspirat realitatea, in care s-au prins tot felul de paraziti. A uitat sa respire vreo doua minute, interval in care stalpii de telegraf au inceput sa danseze cazacioc. Petecel nu stia insa ce e asta, lui i s-a parut ca se invarte pamantul, i s-a facut rau, a vomat acolo, in tarana, si prin ochi, gura, nas i s-a scurs si ultima farama de incredere in Lume, si in Bine, si in Adevar.

Apoi s-a lasat noaptea. Petecel s-a strecurat, sub cearsaful de negura, pana la el in camera si, intre doi bolovani si-o bucata de tencuiala si-a facut culcus, si precum un caine jigarit a dormit un somn frumos, cu vise colorate, din care nu s-ar fi trezit poate niciodata daca a doua zi un muncitor necalificat, cu un miros amestecat de sudoare, alcool, si urina toate venind accelerat pe gura dintre mustatile canite, uzate si ingalbenite nu l-ar fi smuls dintre cearsafurile de huma ce faci bagabontule aici? Pleaca dracu d’aici jegosule, pana nu-ti rup spinarea! Petecel i-ar fi replicat demn ca aici e casa lui si ca ramane casa lui chiar daca parintii au fost luati de niste domni in paltoane lungi care i-ar fi acuzat de colaborationism (doar ca Petecel nu stia ce e asta), dar atunci singura solutie a fost sa fuga.

Si a fugit. Cand orasul a ramas in urma vag precum pelvisul unei matroane de la marea Casa de Toleranta Petecel nu mai avea suflu decat pentru gafaieli scurte, fluierate, dureroase, a gasit un mar scofalcit pe marginea drumului si s-a sprijinit de el, umbra era atat de deasa, de buna, Petecel s-a asezat ca si cum n-ar mai fi plecat niciodata.

Din nou negura. Ploua. Tunete si fulgere. Lanul de orz din spate fosneste vesel si amenintator. Coropisnitse si carabusi au iesit disperati din vagauni ca sa ridice pumni obsesiv catre Cer unde Dumnezeul lor cu antene, cu siguranta o imagine analoga Dumnezeului lui Petecel care incepuse deja sa aiba transparente pe la coate, juca tontoroiul pe cinele. Petecel admira culorile cerului care forma un ochi imens care semana cu ochii Mamii. Ochii mamii se uitau in pamant cand a plecat, si in pamant a ramas – isi spune acum eroul nostru, in timp ce isi scarpina barba tsepoasa, nerasa de cateva saptamani bune.

A avut un parcurs anonim. Unde a putut, a muncit. Sira spinarii indoita vrajmas in vreo trei locuri e marturie ca nu s-a dat in laturi de la nimic: a carat saci cu cartofi, a ridicat baloti, a dus galeti cu lapte pana cand venele gatului i se intinsesera ca niste cordeline albastre. Unde n-a mai putut munci, a furat. Cand esti Petecel, furatul e un mestesug ca oricare altul, lumea e precum un lan de cartofi unde in fapt si de drept provocarea e sa alegi cuibul cu cei mai rotofei bulbi. Petecel are o filosofie similara, anume ca merita sa furi de la cei cu curpenii uscati. Daca peretii ar vorbi, daca fotografiile luate suvenir ar forma cumva o poveste care sa-i explice lui Petecel unde e de fapt cuibul lui, oare in pantecul lui Venus din Milo? Sau poate in pelvisul marii Case de Toleranta? Oricum. Prietenii lui Petecel, in poze, sunt frumosi si veseli si rad, au cupe de sampanie in maini si deasupra candelabre de cristal care sclipesc pana si pe hartia sepia pe care se fac poze in Taramul care adaposteste povestea noastra. Cu maneca hainei manjita Petecel netezeste hartia mototolita, care a facut cuta de-a lungul decolteului unei doamne care pare dintr-o data mult mai adanc.

Petecel n-a cunoscut femeie, si ar fi timpul sa fim sinceri si sa spunem ca nici nu va cunoaste. Ispitele lui, duhuri nocturne, harpii cu sani hipertrofiati si gheare de vulture, dinti de catsea si ochi de bibilica il priponeau in fiecare noapte ca pe un al doilea Prometeu si ii sugeau viata. Petecel nu stie insa cine e Prometeu, el se trezeste scaldat in transpiratii reci si cu emisii scarbavnice pe pantaloni, neajutorat in fata unui corp din care si-ar dori atat de mult sa iasa, sa-l lase in urma si sa mearga eliberat de oasele care dor, de mainile descarnate cu raie in ele, de talpile de la picioare cu unghii incarnate.

Azi se apropie ziua cea mare. A mai ramas un singur petec de acoperit pe haina lui Petecel. Peste drum, la o masa in aer liber sta muncitorul care acum 10 ani l-a scos pe Petecel din cearsafurile de huma. Chiar si la distanta la care sta ascuns, eroului nostru ii revine in nari mirosul de alcool, si transpiratie, si umori nespalate cu lunile si mustata galbejita cazuta peste buzele carnoase, date cu sineala. Dupa cateva pahare, se ridica impleticit, si vine spre Petecel care acum s-a ascuns in spatele unui boschet. Prohabul deschis, si acum muncitorul se usureaza, pe nesimtite, ca si cum orice urma de omenie i-ar fi disparut dintre sprancene, e doar o vita pe un drum de tara si fluiera incet o melodie fara noima. Dincolo de tufis Petecel strange in mana un ciob de sticla luat din spatele carciumii. Numara pana la trei, apoi sare precum un arc catre muncitor. Mana dreapta taie gatul cu o miscare ampla, de la ureche la ureche, si acolo unde sangele tsasneste soarele formeaza un curcubeu infrarosu si atingerea lichidului e moale si buna, calda si afectuoasa pentru Petecel, cel care azi si-a acoperit ultimul petec.

O femeie tipa. Oamenii care pana mai adineauri umblau bolanzi pe strada, simpli apendici ai unor plase mereu harnice si in cautare de continut acum se aduna in jurul lesului muncitorului, a carui fata de animal sacrificat a lasat loc Sufletului sa urce la ceruri catre Zeul Coropisnitsa, Zeul Demolator, Zeul Muncitoresc. In sens opus lor, un adolescent si-a lepadat haina gri-maronie, zdrentuita, langa un tomberon si dispare, in picioarele goale, catre cine-stie-unde.

G.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s