Oameni ca gastele, nascuti in Mecca

Aseara, cam jumatate de ora dupa ce soarele a depasit zenitul, goneam cu o viteza respectabila pe o autostrada destul de aglomerata. Plecasem de dimineata, nici prea devreme nici prea tarziu, am traversat trei state si doua provincii ca sa luam masa la un birt scotian unde chelneritele erau urate, grase si purtau kilt-uri. Mancarea in schimb a fost excelenta. Cu apa. Ce pacat, ar fi mers si o bere. De jur imprejur, puzderia cosmopolita a Capitalei, tineri si batrani “de toate varstele”, emo’s, cutters, punkers, jocks si cativa oameni normali, anonimi, rasfirati prin multime si o muzica de cimpoaie destul de distonica dar care probabil dupa cateva pahare ar fi sunat precum suitele lui Paganini….sau invers?

Iar acum dupa o ultima portie de dialog profesional cu TomTom-ul goneam pe autostrada. Aici, conceptul de a “goni” este un fel de pigmeu nanotrof (sic!) in comparatie cu Romania unde ecuatia vitezei este o functie exponentiala de forta cu care apesi pedala, cata vreme aici e mai degraba un logaritm in baza zece din cat de mult vei plati amenda. Pancarte frumos colorate te anunta, de altfel, ca daca depasesti misticul prag de 140 km pe ora te costa 400 de dolari, si o lunga serie de blestematii care sunt trecute cu asterisc la subsol si pe care nimeni nu e tentat sa le exploreze. Pe scurt, daca mergi repede nenea politistul te opreste si-ti ia TomTom-ul. Nah, sa te vad atunci unde mai alergi!

Vine o vreme seara cand soarele a apus deja si ultimele particule de lumina se izbesc nauce de umbrele copacilor si totul pare mult mai clar. In semiobscur, pe cer, lighioane miriapode (de fapt miriale, ca aveau aripi) circulau catre Sud. Gaste. Nu doua, sau trei, sau cinci, ci sute si sute de gaste in aranjamente complicate, V-uri si S-uri si X-uri si W-uri, si cativa gascani mai mititei care pierdusera urma si confundasera cardul cu un 22 wheeler care cara produse lactate, si Mame gaste conducatoare de card si gaste batrane care facusera drumul de sute de ori, si gascani mandri care periodic strunesc gasculitele tinere si voioase dar altfel destul de indisciplinate. La ora crepusculului, se indreptau catre casele de Vara.

Dar noi? Noi, oamenii, cu agregatele noastre termitice de beton, si tapet, si spuma izolatoare. Noi, oamenii, cu ecranele noastre magice in care lumea se desfasoara panoramic in culori, dar doua dimensiuni si nu mai mult, anosmic si insipid. Noi, oamenii care cautam senzatia Zen a completei dezaferentari senzoriale, in timp ce ne hranim creierul cu fantezia glucozei. Noi, oameni nascuti in cocoane de huma si tencuiala si care vom fi vazut, in cele din urma, atat de putin in viata noastra paradoxal atat de lunga. Iata un lucru care ma nelinisteste, anume ca multi dintre “inteleptii” care ne conduc n-au vazut cu adevarat decat gradina din fundul curtii lor, si acolo si-au construit in fapt algoritmul moral. Prin contrast, un musulman trebuie sa mearga la Mecca cel putin o data in viata, sa faca hadjj, si din fericire pentru Mecca musulmani sunt cam prin toate colturile lumii. Dar pentru cel nascut in Mecca oare cum o fi sa faca hadjj? Doua strazi mai la stanga? Iesi din oras si intri pe alta poarta?

Pelerinajul a fost dintotdeauna aranjat pe axele atractiei lunare, precum valurile, precum anotimpurile, intr-o sincronizare cu sursele de hrana, de confort, de favorizare a prosperitatii si reproducerii. Cu aceeasi ocazie, natura s-a ocupat cu trierea Populatiei prin eliminarea membrilor slabi pe drum, si augmentarea cunostintelor celor puternici la final. Stateam acum cateva zile pe un dig in Plymouth, unde s-a rasturnat barcuta Mayflower cu pelerini din oraselul britanic cu acelasi nume, puritani, decimati de boala si mizerie intr-o calatorie de peste doua luni peste Atlantic, si care au ingenunchat probabil precum Gerard Depardieu in filmul pe care vi-l sugerez sa-l vedeti si au sarutat plaja uda de sub ei. Oameni ca gastele, gaste batrane si gascani mandri si gasculite indisciplinate, zgomotosi, obositi, gata sa o ia de la capat intr-o simfonie a distrugerii rasei, catre oare care final?

Adevarata cunoastere a vietii, a lumii, a oamenilor si florilor si a rostului lucrurilor care ne inconjoara incepe la capatul unui toiag de pelerin. Multi dintre cunoscutii mei viseaza la un voiaj al vietii care sa sfarseasca la Taj Mahal dar n-au exersat nici macar iesitul din oras, daramite sa treaca Marea cea Mare. Si atunci, daca suntem doar oameni si ca atare decapitati de spirit nomad, si totusi depozitari ai unei curiozitati care ne indeamna constiinta sa caute, sa cerceteze, ce-ar fi sa ne exercitam drepturile, si libertatile, la a circula, tacuti si multumiti, printre semenii nostri doar cu scopul de a afla inainte sa judecam, de a vedea, auzi, mirosi, gusta, simti, intui, identifica, integra acele lucruri care ne ofera adevarata experienta inainte sa fim bigoti, xenofobi, ignoranti, caini tinuti in lesa care urla la lupii care cu siguranta vor fura oi de la stana. Si atunci poate nu vom mai trimite tigani in Egipt, poate nu vom mai fi dispretuitori asupra Africii, si Asiei, si poate doar poate, pentru o secunda, ne vom privi reciproc in ochi fara dorinta sa ni-i scoatem unul altuia ci doar cu scopul (ne)declarat de a le afla menirea culorii.

Se lasa intunericul de tot peste Provincie, in timp ce goneam pe o autostrada dinspre Capitala spre Casa. Am apasat pe acceleratie….100 km/h….120 km/h….140 km/h…

G.

Advertisements

5 thoughts on “Oameni ca gastele, nascuti in Mecca

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s