Florile de luciferaza

Beauty has only one type, ugliness has thousands

Victor Hugo – Prefata la Cromwell

Intr-o vaza, pe masuta de stejar, stateau cuminti 10 flori de luciferaza. Odata la 5 secunde, fiecare elibera o maree de fotoni in culori diferite, rosii si verzi si galbene si albastre si violet. Fiecare floare avea forma unui glob cu petale, si in fiecare glob se afla un an de viata ramas si 10 ani de viata traiti, amintiri ale lumii trecute si mic refugiu al zilelor ce vor mai fi ramas. Inainte de final, toate fara doar de una se vor fi stins.

Prima floare: Rosu

Primii 10 ani au fost rosii. Rosie era cravasa Tatii, rosu costumul, rosie era culoarea Pamantului si rosu era si el in obraji. Dar a trait fericit, intrezarea in fiecare nuanta de carmin o chemare a sangelui si a firii pe care copil fiind inca nu o intelegea, dar in rubinul buzelor se ascundea ceva inca nenumit, la fel cum intre negru si rosu ai fi putut trai linistit un nou apus de soare fara sa te gandesti ca undeva Carul Cerului s-a rasturnat, si Zeul Lumina se exanguineza sub secera Aurorei. In sat caramizile erau…ei bine, caramizile erau caramizii. Si tiglele tigle. Nu se mai fabrica acum, dar pe atunci toata lumea isi schimba tiglele periodic, primavara, cand daca te plimbai linistit prin praful argilos, roscat, admirand corcodusele care inca chicoteau la stadiul de floare, vei fi putut vedea oameni calare pe schelete golase punand dala langa dala, si tsigla langa tsigla, fiecare cu o serie de identificare misterioasa si marca rotunda a Firmei producatoare, undeva la vreo cateva sute de kilometri de Sat. Ce mare era lumea. Unii vitei erau marcati cu rosu in frunte si alteori oamenii puneau funde rosii la juninci sa nu se deoache, sau nu cumva sa li se rupa picioarele prin rapele pe unde le manau ciurdarii. Manza si-a prins piciorul intr-o sarma cu ghimpi, si s-a pricopsit cu o rana de toata frumusetea deasupra genunchiului stang. Saraca. Au pansat-o cu tinctura de iod. Rosie. I-au legat piciorul cu o carpa prin care in curand au inceput sa musteasca lucruri rubinii si apoi mai caramiziu si ochii aia negrii, speriati si buni si animalic de inteligenti multumeau de fiecare data cand veterinarul venea sa curete plaga. Finalul a fost fericit. A ramas cu o dunga alba de identificare deasupra genunchiului, si la fel de nabadaioasa ca mai inainte dar parca un pic mai inteleapta. El nu credea ca manza realizase vreodata cat de aproape a fost de glontul in cap scutitor de suferinte…Aidoma, am putea spune acum, pe atunci nici manza nu realiza cat de aproape va trece si el de glontul in cap scutitor de suferinte…

Alti 10 ani pe urma: Galben

Venise vara, dar vara din anul ala a fost a Secetei si a Foameni, a oaselor si cartilajelor imprastiate aberant pe campuri in timp ce mistretii coborau in turme de la munte sa mai scurme disperati dupa niste bulbi, doar doar radacinile le vor hranii puii nascuti defecti, cu zambetul pe buze. Un vecin s-a apucat si a pus niste catsele negre la marginea campului. Sa latre. Le-a legat cu franghia de tractor si dus a fost, cand s-a intors a anuntat mandru Comunitatea ca de acum inainte clar nu mai dau mistretii. Noaptea a trecut, catselele s-au pornit pe schelalait sub o luna Galbena, trista si muta, si au urlat si au latrat si apoi au tacut. A doua zi nu mai ramasesera decat cioturile funiei, vecinul radea cu gura pana la urechi, isteric, ca cel putin mistretii si-au facut plinul asa ca n-o sa mai scarmene la bulbi. Dar n-a fost asa. La vreo cativa kilometri, alti oameni s-au apucat sa arda curpeni si miristi si se plimbau buimaci cu care pline cu fan de colo colo, ca sa aiba motive sa mai bea o gura de Apa Vie tinuta la umbra in lemn de dud, ambrozie aurie si otrava galbinarica.

Dar el s-a facut mare, macar ca i-au ramas apoi mereu sub ochi doua umbre galbui ale vremurilor, s-a facut mai mare decat ceilalti si noaptea avea cosmaruri in care coborau niste Mistreti imensi, cu colti intorsi cu cartilajul dezvelit si miros fetid, ochi mici si blana zburlita si-l alergau, il alergau printre campuri de porumb mort inainte sa fi fatat stiuleti, cu trestia innodata. Dimineata cand se trezea nu rareori descoperea noi harti care conduceau mai mereu spre zacaminte urinifere. Cand n-a mai putut suferi, si-a facut o prastie din tendoane de vita cu basica de porc si cracan de alun decojit. Cel putin o sa aiba cu ce retalia. Dar mistretii n-au venit niciodata pana mai aproape de doi kilometri de sat, si nici el n-a avut curiozitatea sa duca vreo catea la rascruce de drumuri pe post de prada pentru Ramatori.

Sfarsitul Adolescentei: 10 ani de portocala

A coborit la Ses pe cand implinea 20 de ani. Din Sat nu mai ramasesera decat Caminul Cultural si Carciuma, apoi o Cooperativa cu semn mare COOP si un morman de bolovani de Rau cu care cineva avusese buna intentie sa repare drumul dar n-a reusit decat sa il desfunde si mai tare. Inca se vedeau urmele de la lama de buldozer, au ramas in urma in timp ce Rata a trecut, l-a luat si dus a fost. Fara regrete, in sacosa avea un schimb de chiloti curati, sosete, briceagul Tatii si o carte de rugaciuni. Nu ca s-ar fi rugat, Doamne fereste, Dumnezeul lui era oricum chior, orb si tare de o ureche dar se gandea ca in caz ca va trage la vreo gazda poate da dracu`peste vreun habotnic. Nu e bine sa te rogi din cartile altora, macar atat stia si el. Rata l-a dus pana la Halta, de acolo a luat primul tren in care s-a proptit pe niste saci de cartofi si a adormit asa, precum un cal rapciugos, o dira de saliva prelinsa pe partea stanga acolo unde incepuse deja sa-i apara primul rid de bunatate. O bunatate de rid.

A coborit in Orasul de Pescari, acum reprofilat din cauza unei penurii prelungite de Apa, dar si Peste. Ramasesera doar Plasele si pipele oamenilor. Si un sac de portocale, din care un batran mai priceput a construit o livada. Miraculos, in curand fiecare gradina statea frumos decorata cu arborisme citrice, femeile si-au facut cercei din coji de portocala, se spalau la subtiori cu portocale proaspete sa miroasa frumos, barbatii mancau diminetile portocale zemoase care li se prelingeau apoi pe mustati si pe barbi care dupa o vreme au devenit la randul lor portocalii. Asa i-a descoperit. Oameni cu maini noduroase, priviri arse de soare, sepci decolorate si mustati portocalii.

Acolo a descoperit-o si pe Ea. A ramas surprins cand a vazut-o prima oara goala, pielea de sub haine-i era alba si nicidecum la fel precum restul corpului, ca si cum cineva i-ar fi inlocuit mainile si antebratele si tibiile si capul, urechile si gatul cu ale unei alte persoane. Mirosul ei subtil de portocala l-a innebunit, si a iubit-o salbatic impotriva curentului, si a vremii, in spatele unui hambar unde stateau adastate tone intregi de fructe asteptand sa treaca din nou nava in port. Cand au terminat, amandoi transpirati si gafaind a satisfactie, s-au tolanit imbratisati extatic. Undeva, un sobolan se imbatase in suc de portocale fermentat si acum chitsaia haotic, impleticit, in limba lui perfida si despicata. In orasul cu portocale sobolanii aveau limba despicata, dupa ce se imperecheasera cu niste vipere. Deh, vremuri de restriste.

Alti 10 ani: Potopul verde

S-a mai stins o floare de luciferaza pe masuta de stejar. Ar fi ramas deapururi in orasul cu Portocali, iubindu-se cu femeia cu sani si abdomen si pubis si fese albe, dar restul colorat apetisant. Mai ales ca intr-o zi l-a anuntat ca-n burta-i creste o portocala din care, daca totul merge bine si nu ploua foarte tare in anul ala, i se va naste un pui de om care are sa semene tare mult cu el si va fi rosu rozaliu la inceput…sa nu se supere daca acolo nu va fi cum fusese pentru el…dar poate asa e bine, ca rosul parintilor sa fie portocaliul copiilor. Da, asa era normal sa fie si chemarea genei l-a tinut in loc doar ca in anul ala a inceput sa ploua din Aprilie. La inceput portocala din burta Ei a fost rotunda, bine hidratata, dar apoi cu fiecare strat suplimentar de apa a inceput sa se umfle si s-a umflat si s-a umflat si ea a ramas mica in spatele ei, s-a tras la fata si gafaia la fiecare rasuflare. Noaptea statea langa ea si cate luni mai sunt? Nu mai pot, nu stiu daca am sa rezist, sa o chemi sa ma taie sa ma scurg ca nu mai pot.

Si a chemat-o si a taiat-o si a curs apa dar apoi sange si apoi a venit Potopul Verde. Din vintre a iesit un fluviu de spurcaciune si moarte si fetid, magma pestilentiala a Nefericirii in care s-a innecat cu ochii inmarmuriti la spurcaciunea lumii. A iesit, icoana decazuta a zambetului de ieri, si-a luat bocceluta cu schimburi curate, briceagul Tatii si cartea cu rugaciuni si a plecat. Niciodata nu va mai atinge vreo femeie, dar imaginea Deluviului l-a urmarit si in scoarta unui copac si-a facut semn ca pe aici n-are sa mai treaca vreodata, in spate ramane Durerea cu tot ce a fost inainte.

Decada albastra: ape si alge

N-a fost greu sa-si gaseasca de lucru in port, si iata-l acum frecand cu spor puntea unei veritabile Arca a lui Noe unde fiecare om intrupeaza un fel de animal, si unii sunt chiar pereche iar noaptea-i auzi gafaind in timp ce se imperecheaza absurd, frecandu-si barbile nerase unul de altul intr-o simfonie de glasspapier. Dar reflectia din apa e aidoma atractiva, in fiecare dimineata in timp ce se rade peste bord cauta sa prinda razele soarelui care vin vesele catre el cu ochii deschisi. Nu are lacrimi sa le binecuvinteze insa, briciul luat cu imprumut e ciobit si uneori apar mici broboane rubinii acolo unde daca n-ar fi atent s-ar rupe zagazurile vietii, si ale mortii, si-ar cadea peste bord in bratul sirenelor dar vremea n-a venit. Si-a adus aminte intr-o dimineata de manza lovita la genunchi si pusca veterinarului, si maistrul avea un puscoci similar pregatit in caz de razmerita dar toti spuneau ca de la umiditate sigur nu lua foc amnarul ala. Statea atarnata in cabina, intr-o zi poate are s-o ia sa incerce sa vada daca ia foc sau nu. Dar n-a fost chip. In noaptea cu pricina, de un albastru intens cu spume si valuri si hauri deshise spre scoicile din adanc s-au leganat precum o coaja de nuca vreme de ore intregi, pana cand ingerul de sus a traznit si i-a rupt in trei bucati. Ore mai tarziu s-a trezit agatat de o blana de lemn rupta din carena, inconjurat de un ocean aquamarin care ar fi putut foarte bine sa-i fie un frumos mormant ecologic. Se si vedea la deliciul pestilor, un fel de Soup de jour, carne alba desprinzandu-se usor de oase in timp ce la doi pasi mai incolo turme intregi de cetacee ar fi admirat invidioase, in timp ce devorau tone de plancton. Intre degetele de la picioare pielea se incretise deja.

S-a mai stins o floare de luciferaza.

Douazeci de ani pe insula Indigo: Femeia cu ochi violet

Dar a ajuns la mal. Buzele-i vinetii tremurau indaratnic in timp ce s-a ridicat in capul oaselor. Sus, pe faleza, Casa cu Magnolii trona imperial asupra plajei, si s-a dus catre ea si a batut la poarta. I-a deschis o femeie de culoarea ciocolatei cu ochi violeti, cercetatori. Fara prea multe vorbe, a chemat un Sclav cu piele stravezie care l-a carat intr-o chilie alba. Trei zile si trei nopti a dormit, si a visat in culori rosii, si galbene, si verzi si albastre si de fiecare data cand ochii se zbateau sa iasa la suprafata Hypnos il tragea inapoi si pica apoi in ghearele lui Morpheu. Cand in cele din urma ranile i s-au vindecat s-a ridicat din reverie. Mulatra cu ochii violeti statea afara, sub o copertina, privind pierduta Marea si valurile care maturau indiferent nisipul miscator. Insula nu era foarte mare, facuse odata parte din Continent dar din varii motive, mai ales de natura necunoscuta, se rupsese si acum plutea in deriva fara vreun scop, sau destinatie. Dar ramanea suficienta hrana, inca, pentru cativa zeci de ani buni. De fapt, asa l-a momit. Ramai aici, e Casa atat de mare si eu sunt singura cu Sclavul acesta care nu stie decat sa-mi fie supus mie, am sa fiu un fel de Calypso daca vei fi un fel de Odiseu. De peste coama dealului isi facea din nou aparitia Deluviul Verde, dar apoi Portocaliu soarelui cazu spre asfintit intr-un Rosu intens asa ca in amintirea Tsiglelor, si a Satului, a zis da si a ramas. Fara iubire de data asta, iubirea ramasese undeva in Scoarta Verde a copacului incrustat in decada trecuta. Linistea in schimb era foarte la indemana pe insula, si din liniste s-a infruptat in fiecare dimineata in care masura malul cu pasul si pasul cu piciorul. S-a asemanat cu crabii care ies de-a latul din apa, si nu stiu a merge vreodata inainte. S-a asemanat cu niste pesti ciudati care seara, spre reflux, topaiau besmetic pe plaja in cautare de nectar de flori. Jumatate mureau pe drum, jumatate pana ajungeau se strica nectarul. Restul aveau in schimb o experienta narcotica destul de multumitoare incat obiceiul se tot perpetua la generatii si generatii. Generatia lui va fi murit insa cu el? Seara, femeia cu ochi violeti il infasa in cearsafuri indigo, si apoi se baga goala langa el si-l mangaia, cautand un puls care a venit, in cele din urma. Au fost ani buni, dar nu fericiti. Fericirea nu poate sa aiba culoarea asta, totusi, se gandea in fiecare dimineata. Si-asa mai muri o floare de luciferaza. Langa ea, o alta se stinse, amintirea diminetii cand i-a spus ca Pleaca cu prima barca. Tacuta, s-a dus si s-a aruncat de pe stanci. S-a spart in mii de cioburi violete, din care au rasarit corali printre care si-au facut cuibar niste pesti arlechin

Exodul fuchsia

Barca a fost mai mult un fel de pluta, era tot ce stia intuitiv cu originile lui de “om de la munte”, si apoi nu avea uneltele necesare, forta sau cunostintele sa faca o replica exacta a corabiei pe care fusese. Dar pana una alta plutea, avea panze, avea si-o copertina sub care s-a pus atent sa nu-l bata foarte tare soarele. Provizii avea din belsug smochine si agave si curmale si apa dulce albastruie luata din fantana. L-a impins sclavul cu o prajina pana cand fluxul si-a facut datoria si l-a carat mai departe. Catre soare apune s-a dus, caci auzise el de la maistru, zeci de ani inainte, ca daca o tot tii spre Soare Apune ajungi in Tara Noua. Si ca in Tara Noua ar trai niste oameni ciudati de le zice Piei Rosii. Rosu e bun. Rosu ca tsigla. Rosu ca sangele. Rosu ca viata. L-au dus curentii in stanga si dreapta, in sus si-n jos, dar in cele din urma Norocul i-a fost alaturi si a sfarsit-o pe o Coasta unde l-au intampinat niste oameni cu tegumentul ca Ocrul, nasuri semete si mai degraba lungi decat late, desi mai late decat ale oricarui alt om de pe Vechiul Continent. El a picat drept o Divinitate Marina pentru ei, cu pielea-i branzie tarcata de la statul sub copertina si cu privirea-i incrustata cu nisip. Ca urmare, i-au pus o coroana de frunze pe cap si l-au declarat oficial Zeul Protector al poporului Karakyiu-lo-Thark. Din prima zi, ocupatia lui de baza a fost sa gratieze niste nevestele unor amarati de cercetasi Kola-ma-Pharko care prinsesera un pui de caribu, de altfel venerat de Karakyiu. Barbatii n-au avut insa aceeasi soarta, iar el care era Zeu Protector a avut neplacuta obligatie de a valida o sesiune de dans ritual in urma caruia toti, pana la ultimul, au fost facuti bucati cu niste topoare de silex, si apoi aruncati in directia principalelor vanturi sezoniere. Tartacutele au fost aranjate intr-o gramajoara iar Zeul, cu o torta, a dat foc mormanului Fuchsia, in care s-au amestecat delicat culorile exitentei trecute pana acum, iata ajunsa la un varf de Destin. Poporul Thark era de altfel foarte dedicat Zeului lor, ofrande zilnice si divinatia femeilor si copiilor i-au asigurat un trai decent, in timp ce parul i s-a imputinat pe la tample si apoi s-a transformat intr-un argintiu pronuntat, in care multele neveste care au urmat i-au impletit fiecare, cu ocazia nuntii, fire desprinse din coama mustangilor si pene de pasari care mai de care mai ciudate, si margele frumos colorate….

….si ultimele flori de luciferaza palpaie, palpaie, si apoi se sting pana ce a mai ramas numai una, asa cum a fost spus. Si la capul lui, sarman batran pierdut intre piei de urs si cu obrajii supti de boala sta un luminos lampas, in al o sutelea an si ultimul ramas din viata Copilului care a fost in vremuri rosu, Adolescent de Aur, Adult Portocaliu si Verde, si Fugar Albastru si Indigo, apoi o vreme lunga Zeu Fuchsia al unor salbatici care nu stiu sa scrie ce e aia iubire, si inocenta, si dedicare, si totusi o traiesc. Langa patu’i arde o candela cu fructe uscate si niste frunze menite sa-i usureze drumul spre Gradina Stramosilor. Gradina Parintilor. Cu ochii deschisi larg spre tavan, o ultima zvacnire a degetelor si un horcait precum torsul unei pisici dormind, se trece.

G.