Natura moarta

Lucruri vazute in drum spre servici:

1. un paraplegic gonind cu vreo 10 km/h pe pista de biciclete. Pletele-i netsesalate de secole, grizonate pe un fond maroniu galbui fluturau in briza canalului din dreapta. Cu maneta de viteza bine impinsa la maxim, se pregatea sa ia in tromba prima curba la dreapta. Nu m-am uitat in urma, o secunda am asteptat un zgomot sinistru de tabla indoita. N-a venit. L-am admirat pentru precizie si curaj.

2. un cleste de rac inghetat in pozitie supina, marturie grozava a meniului diversificat si modern al pescarusilor din zona fluviului. Intre zimti, mici bucatele de tsesut cutanat. S-a luptat, lighioana. E evident insa care-i fu sortita in lantul trofic al micului bazin St. Laurent. Nu pot sa sufar racii, desi in povestile copilariei mele pareau foarte apetisanti, opariti in apa, rosii, fragezi, mai ales partea dinspre cap. Cand am vazut primul rac viu, am ramas prost impresionat ca nu era nici pe departe rosu ci de o culoare neinteligibila, probabil “gri noroios indoit cu ingrasaminte naturale”. Putea. Ce-i drept, avea clesti disproportionati la restul corpului, niste ochi mici, punctiformi si antene infipte in locasuri chitinoase.

3. o lingura de argint ingropata in asfalt. Posibil sa fi facut parte din prada unui bandit fugit in miez de noapte. Posibil sa fi apartinut unei batranici vaduve. Ce sfarsit de viata, cand in jur ti-au ramas doar papusile de portelan, pernele de catifea si argintaria, nimeni cu care s-o imparti, nimeni sa-ti calce pragul. Cu siguranta in noaptea cu pricina, trezita din somn de zgomote si speriata de moarte, i-a trecut un fior la gandul ca, daca e sa fie luate, macar o sa foloseasca la ceva. Cuiva. Candva. S-a ascuns in patura in pozitie fetala, cu privirea de ciuta muribunda pe geam, in bucatarie hotul baga intr-un rucsac jerpelit tot ce-a prins la mana, linguri, furculite, niste paharele de tuica incrustate cu aur care pareau a fi de metal dar cand au cazut s-au spart, era sticla imbracata si un ciob i-a taiat acum mana si curge sange din belsug. Ce se aude? O fi totusi cineva acasa? N-ar trebui, nimeni nu iese sau intra vreodata in casa asta, hoasca probabil e moarta de luni bune. Uite, si miroase a mort.

4. o furgoneta Chevrolet zgariata serios pe partea dreapta, ruginita. A tras pe dreapta in fata Clinicii de boli depresive. Pe banca, o femeie roscata cu parul infoiat, despletit, fuma cu nesat o tigara. Are ochelari, ochelari seriosi de om care fara ei s-ar afla intr-o lume a umbrelor si-a tenebrelor, si a ceturilor vesnice. Ceturi vesnice sunt insa si daca porti ochelari dar creieru’ti pluteste in aromele narcotice ale medicatiei. Fuma ca dupa un sex salbatic, doar ca nu fusese sex salbatic fusese o partida de transfer contratransfer cu medicul ei personal. Un barbat cu adevarat deosebit, frumos, destept, era pacienta lui preferata. Stia asta. Stia din felul in care se uita la ea, din felul in care-i vorbea, din felul cum era punctual la intalnirile lor. Cand a inceput primul tratament, asta era acum vreo 5 ani, era o nimeni, taia tichete de parcare intr-un orasel la 50 de kilometri de Oras, iar seara se culca in pat langa Yves-Charles, cel care e acum la volanul furgonetei ruginite. A stiut ca Doctorul o va salva de la anonimat. Cand medicamentul si-a facut efectul, iar El i-a spus ca e mai bine, a plans. Acasa. Pe furis. In bucatarie. In baie. A spart o farfurie. I-a ars mancarea lui Yves Charles. Care nu intelege. Cum ar putea sa inteleaga, ascuns bine intre faldurile de grasime si zoaiele ramase de la aripioarele picante de pui pe care le consuma cu religiozitate in fata televizorului? Asa ca n-a mai luat medicamentele. O saptamana mai tarziu, dimineata in timp ce-si facea nevoile fiziologice un demon a luat-o in brate si s-a taiat serios pe maini si pe picioare cu lama de ras a lui Yves-Charles. Trei litri de sange i-au curs inainte ca cineva s-o gaseasca. Aproape murise. Dar la ceva tot i-a folosit. De atunci, doctorul n-a mai lasat-o din ochi, o vede regulat, la trei luni, pentru o ora intreaga. Alte paciente primesc doar un sfert de ora, stie ea ca i-a zis secretara, o matriarha cu voce sparta de tutun. O invidioasa, asta e. Toti sunt invidiosi, stie ea. Numai Yves Charles, el e la fel de placid ca intotdeauna. Se vor opri la un fast-food pe drum, ca intotdeauna. Vor intra, vor comanda doua cafele, covrigi proaspeti si omleta, cartofi prajiti, clatite si sirop de artar, si se vor uita intr-o doara unul peste umarul celuilalt.

Viata e frumoasa. Undeva, spre vechiul Port, paraplegicul mai are un pic si-si atinge destinatia. A vazut aseara la Jurnal ca muncitorii continua sa lucreze la ranforsarea digului care e dezvelit si ca atare biciclistii sunt avertizati sa circule cu atentie in zona pentru ca pot avea loc accidente. Ca de exemplu sa cada cineva in fluviu. Inca un pic. Se vede deja, dupa doua curbe. Carutul e cadou de la Jeanine, consoarta. Saraca Jeanine, de cand cu accidentul de munca n-a stiut decat sa fie pozitiva, incurajatoare, il spala in fiecare zi, il sterge la fund dupa ce-si face nevoile, ii da mancare, il ingrijeste ca pe un copil. Ce folos ca nu mai poate sustine o erectie, Jeanine se lipeste de el, il iubeste, il mangaie, se satisface singura si apoi ii multumeste. Ea. Lui. Ii multumeste. Compensatiile companiei fusesera suficient de bogate incat sa merite. Doua milioane de dolari. Atat i-au dat. Ca sa-si tina gura. Si si-a tinut-o, uite si acum nu zice nimic, n-a avertizat pe nimeni ca pleaca intr-o calatorie din care n-are intentia sa se intoarca. Minunata inventie caruturile astea motorizate. Inca un pic. Mai e doar o curba. Soarele s-a ridicat de trei coti pe cer, e Aprilie, primavara unui nou genocid al bacteriilor fotofobe, iar astazi va veni Posta salvarii, si un ultim salt catre Cer.

De pe o banca, un pensionar observa cea mai ciudata aparitie. Un paraplegic, intr-un carut, se indrepta vertiginos catre digul descoperit. A trecut prin panglica galbena de demarcatie care insa s-a infasurat in jurul rotilor, a blocat mecanismul iar dupa o scurta busculada individul se opri la un pas de margine. Cu ochii holbati, privirea intretaiata, impingea macabru de maneta de “Inainte”, dar nimic. Nimic.

Dumnezeu deschisese un ochi, niciodata prea devreme.

G.

Advertisements

One thought on “Natura moarta

  1. Pingback:   Natura moarta: sase povesti — andreanum.org

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s