Firewind – The Premonition (2008) Review

Sa mai spuna cineva ca metalul power e un gen usor, mai ales cand reteta unui album complet trebuie sa includa referinte la: decadere si salvare, viata si moarte, elemente primordiale, foc (cosmic, natural sau pur si simplu metaforic), diavol, chinuri crunte, femei lascive (sau nu?), lacustre si terestre, si apoi asta e doar partea beletristica. Muzicalitatea in power-metal contine, de preferinta, doua chitare (una lead si una rythm, dar mai bine doua lead) sau un lead cu clape, un bass care de preferinta are mai mult decat patru corzi (coarde?), si care se armonizeaza cu bateria double-bass, care de preferinta duduie in toti cilindrii intr-un ritm foarte rapid identificabil pentru ca e sensibil peste metronomicul 60 batai/minut (ritmul sinusal de repaus), iar in anumite piese (Helloween se laudau cu asta) ajunge la 128 batai/ minut adicatelea doua batai pe secunda. In medie. Ultima trocofelnita in cazanul unde clocote la foc mic albumul metal se afla vocea metal. Vocea metal trebuie sa fie un pic sparta dar nu prea, cu anumite proprietati de exemplu flexibilitate, un registru foarte larg, disporportionat chiar si posibilitatea de a varia tonalitatea dinspre operatic spre growling, pe care power-metal-ul il foloseste pe post de accent circumflex. Whoa! (acesta a fost un exemplu).

Albumul power-metal, daca e sa fie bun, incepe in forta, de preferinta o melodie up-beat, in care formatia isi anunta intentiile. E un fel de pledoarie de deschidere, unde ei iti arata cat de bine stiu sa cante mai ales la viteze mari, auzi shredding si riffuri la tot pasul, si daca ghitaristul este o primadona in acelasi timp o sa-si arate nurii cu ocazia primului solo. Prima melodie din album este, stie orice fan power-metal, un maker/breaker. Daca ti creste tensiunea si-ti urca un zambet seven-up pe buzele incrancenate, e de bine. Daca nu, nu. Aici unii mai variaza, deschid albumul cu melodia-titlu, altii asteapta pana pe la mijloc dupa ce te-au pacalit ca totul arata nemaipomenit, iar cei care merg old-school de obicei asteapta catre ultima parte sa-si prezinte “magnum opus”-ul. Se obisnuieste ca pe la “mijloc” sa fie inghesuite compozitii de corazon, slabe si in mare parte neterminate, care prind (paradoxal) la cohorte de gremlini pentru care cool, kitsch, jingle sunt atribute definitorii de personalitate. Scursurile compozitorului devin opere de arta intr-o lume pe care noi n-o vom intelege niciodata. Obligatoriu, albumul power-metal trebuie sa se termine cu “bang-bang”, acea oda a bucuriei in care eroul principal dispare la apus de soare, sau moare si sufletul ii merge pe plaiurile vanatorii, sau ramane cu ea, sau nu ramane cu ea, are o constatare filosofica despre orbita planetei sau ramane infirm emotional. Oricum, ceva apoteotic tot se intampla, unde lead-guitaristul mai varsa pe portativ niste bine-meritate arpegii si triluliluri, bateria mai duduie o data din toti cilindrii, vocalistul iti arata ce muschi are el la corzile vocale o data pentru ultima oara si voila! s-a terminat un album eroic. Majestic. Spiritual.

De ce am tinut acest scurt si deloc succint expozeu vis-a-vis de formula power-metalica? Pentru ca noul album Firewind este, regret sa spun, extrem de formulaic. Asta nu inseamna ca e un album prost, este un album formulaic bun. Ar intra bine in manualele micului rockerash, poti sa faci o introducere dogmatica pe acordurile lui pentru ca, in esenta, nu e foarte original si totusi are calitati indubitabile. Omul din spatele Firewind este Gus G (uite un adevarat nume metalist) care are un sunet, spre marea lui sansa, unic si asta e de fapt ce mana in lupta toata formula muzicala. Vocea Firewind, Apollo P (ca sa nu-i scriu tot numele), a reusit sa ma impresioneze in cateva momente in cea mai recenta “serenada” a lor din 2006 (Allegiance) dar cumva, pe Premonition, nu atinge aceleasi performante vocale. Pe ici pe colo vocea il pacaleste, il tradeaza, si derapeaza pe portativ doar un pic, dar suficient incat sa iasa disonant chiar si dupa post-productie. Timbrul lui Apollo este perfect pentru genul asta, dar implicarea lui “afectiva” aici e cel mult mediocra. Prin comparatie, in Falling to Pieces sau Breaking the Silence iti poti face o idee cam ce “poate” domnia sa.

Firewind, asa cum am constatat si in dimineata asta, e un brand digerabil chiar si cand canta suboptimal. In Remembered, de exemplu, recunosti suficiente influente Priest incat sa-l satisfaca pana si pe domnul Tipton, dar de ce am senzatia ca influenta merge prea departe? Cat despre “balada de la jumatate” (in Premonition se cheama, duh!, “My Loneliness”) nu pot spune decat ca pica in acelasi pacat primordial ca si multe alte compozitii power/soul, anume ca nu e autentica, relativ transparenta si fara carne pe os. Cat despre primul single al albumului, Mercenary Man, e inteligent ales dar daca nu va place (ceea ce nu e exclus), sa nu va asteptati sa va placa restul. Una peste alta, Firewind are o valoare spin/ re-spin destul de respectabila in principal datorita muncii lui Gus G care mie-mi place macar pentru faptul ca tehnic e impecabil, si-si cunoaste instrumentul suficient incat sa-l faca sa vorbeasca (prin comparatie, Herman Li de la Dragonforce nu doar ca-si face instrumentul sa vorbeasca, dar si ce obscen vorbeste….)

Deci (formula de notare noua, pentru 2008):

• compozitie: 6
• muzicalitate: 8
• valoare replay: 7.5
• reprezentativa de gen: 8.5

Tracklisting si info album: AICI