Lucruri care ma tin treaz: Fritzl, jocul, strangularea

Iata cateva dintre gandurile care-mi tin mintea ocupata in ultimele zile. Shhht, inceputul seamana a confesiune si exista oameni care abia asteapta sa mai intre pe-o poarta dupa care-i asteapta inocenta, adeseori agramata, expresie de voyeurism impartasit. Deci, iata cateva dintre gandurile care-mi tin mintea ocupata in ultimele zile.

In primul rand, ma lupt sa gasesc un fir logic pentru care un tata-si violeaza fiica, o sechestreaza vreme de 24 de ani in care devine tatal biologic a 7 copii cu aceasta, si inevitabilul operator al crematoriului pentru unul dintre ei. Tata si bunic, si amant in acelasi timp. Cu siguranta persoana (care are si un nume, Iosef Fritzl, 73 de ani) sufera de o puternica tulburare de identitate si are o personalitate blocata in dezvoltare. Mass-media vuieste decand povestea asta a iesit la suprafata. Este, sau nu, Fritzl un psihopat asa cum am discutat in alte parti? Probabil ca da, ma gandesc, desi Iosef Fritzl este un tip aparte de psihopat.

Acum un an si ceva am discutat cu David Brent de la U of Pittsburgh despre agregarea familiala a suicidului, un lucru care reprezinta un interes mutual. Brent are un paragraf in cercetarea lui pe copii ai parintilor cu istoric suicidar care sugereaza ca incestul, abuzul sexual se “transmit” familial la nivel epigenetic. Cu alte cuvinte, incestul si abuzul sexual sunt veritabile pietre de moara transmise din tata’n fiu. Ar fi ciudat daca am afla la un moment dat ca Fritzl a fost, la randul lui, violat cand era copil? Dar gandurile mele nu se opresc aici. In personalitatile de cluster B apare ceea ce se numeste “fuzionare cu obiectul”, in care identitatea pacientului capata pseudopode si “inglobeaza” personalitatea alterna. De obicei (vezi cohorta de sindroame by proxy) personalitatea alterna, a copilului sau a partenerului sau, relativ frecvent, a parintelui e decathexizata, de-energizata si lipsita de individuatie, ca si cum in procesul simbiotic bolnavul si obiectul lui de fuzionare ar fi un fel de gemeni siamezi. Imi permit sa speculez ca pentru Fritzl a existat un moment in care imaginea internalizata a copilului lui a fost omorita, iar in locul ei a aparut “obiectul” satisfactiei sexuale. De altfel, asa cum rezulta din rapoartele Associated Press, fiica sa a fost tinuta in lesa pentru aproape un an. Nu e imagine mai clara despre atasamentul limita al lui Fritzl pentru jucaria lui preferata, animata (si ca urmare cu un grad limitat de autonomie), si totusi inanimata. Josef i-a sechestrat, in acesti 24 de ani, si pe fiica-sa si pe copiii/nepotii sai in pivnita casei. Cumva amanuntul nu mi se pare atat de strigator la cer precum s-au grabit sa declare anumite surse de informare (de genul: iata un argument pentru cat de claustra e societatea austriaca). Pentru mine, detaliile privind rigiditatea cognitiva a lui Fritzl, angoasa lui ca in absenta continentei cei aflati “in gradina lui” ar putea, si chiar vor pleca daca nu sunt impiedicati prin orice mijloace imi vorbeste despre spaima primordiala a acestui om de singuratate, frica de abandon. Cum o fi fost relatia lui Fritzl cu parintii lui? La 73 de ani ai lui, e o secunda prea tarziu ca acest personaj macabru sa inceapa lungul drum catre “casa”.

Si asta ma aduce la a doua tema care ma tine treaz zilele astea. Intr-un sondaj recent pe un esantion de adolescenti din Ontario, Canada, reiese ca pana la 7% in populatia generala cu varste intre 14 si 17 ani a experimentat, cel putin o data, sufocarea auto sau hetero-indusa (strangularea) in scopul obtinerii unui efect placut (euforie, ‘getting high’). In numere absolute asta s-ar traduce in aproximativ 80 de mii de adolescenti care, de obicei in grup, joaca o ruleta ruseasca al carei final (ce-i drept rar) este moartea prin anoxie cerebrala. Este un “cheap trick”, s-ar spune, dar unul care da dependenta comportamentala la fel ca oricare alt “quick fix”, fie el joc video, dulciuri sau violenta verbala/ comportamentala fata de aproape. Analiza, m-am gandit mai tarziu, e un pic mai complicata decat pare in suprafata. Canada si US au experimentat, in primele doua decade dupa al doilea razboi mondial, o explozie demografica. Incepand cu 1964, insa, cifrele au inceput sa revina spre normal. Li s-a spus “baby boomers” macar pentru faptul ca adolescenta lor sta pentru totdeauna legata de Woodstock, Martin Luther King Jr., Beatles, Rolling Stones, Vietnam, JFK, primul Om pe luna si asa mai departe. Au experimentat droguri recreationale, psihedelice. Au trait marea epidemie de heroinomanie a anilor ’70. Au fost generatia care a murit de “morbul tacut” care a fost SIDA, pana la sfarsitul anilor ’80. Sunt considerati o generatie “la risc” si sunt generatia care a lasat, pentru prima oara in istoria Statelor Unite, urmasilor o speranta de viata mai scazuta decat a lor prin obiceiuri de viata ingrozitoare (si care justifica, in proportie de 30 – 40%, obezitatea in america).

Copiii, nepotii lor sunt adolescentii din zilele noastre. Ca orice adolescenti dinaintea lor, “neintelesi”. Ca orice adolescenti dinaintea lor, pulsand cu viata si vitalitate si dorinta de a experimenta situatii limita. In psihologie i se spune “thrill seeking behavior” sau “sensation seeking behavior”. In modelul comportamental al auto-mutilarii actul de vatamare in sine reprezinta o sursa de informatie placuta pentru creier, dar si expresia unui deficit cognitiv reparabil, in care rezilienta (vezi discutia mea de acum cateva saptamani) individului e compromisa si abilitatile lui de escaladare emotionala a anumitor crize practic inexistente. In ultimul an, in Ontario, numarul adolescentilor care apeleaza la servicii de sanatate mintala s-a dublat.

Noi, furnizorii de sanatate mintala, strigam de multi ani ca accesibilitatea la servicii de sanatate in privinta maladiilor psihiatrice trebuie crescuta, stimulata, ca trebuie sa luptam cu stigma si sa oferim serviciile noastre pentru varstele la risc, adolescenti, adultii de varsta a II-a, si batranii trecuti de 65 de ani (cele 3 varfuri pentru marile entitati psihiatrice). Si, uite in Ontario fluxul de adolescenti s-a dublat. Dar m-as fi asteptat ca si parintii sa “conflueze” spre aceleasi servicii.

Familia e un sistem deschis, in care legaturile intre membri sunt indisolubile iar tratamentul bolii mentale nu poate fi facut intr-o paradigma de vulnerabilitate personala fara gestionarea factorului de mediu. Iar factorul de mediu e triada familiala, e diada parentala. In “mituri de parentare” am abordat oarecum tangential defectele de cognitie pe care le perpetueaza la nivel de “mit memetic” culturile noastre din bazinul rasaritean. La antipod, generatia baby-boomers a fost a “parintilor prieteni”, “parintii liberali care-si incurajeaza copiii sa vada lumea prin ochelari autonomi, de la varste precoce”. Cu siguranta, undeva in procesul de construire a unui Self matur, sanatos, la marginile acestei strategii s-au petrecut si teribile erori. Una dintre ele a fost, si continua sa fie abandonul parentarii in favoarea regresiei personale la stagii precoce, in care parteneriatul cu copilul e unul in care el poate, la orice moment, sa devina “masculul alfa” al relatiei. Daca parentarea devine un “joc”, copilul poate sa-l castige, parintele poate sa-l piarda.

Hipoxia cerebrala, acumularea de dioxid de carbon si sansa de necroza cerebrala sunt lucruri despre care adolescentii care se angajeaza in strangulare (ca adictie) nu stiu foarte multe. Ei stiu ca renuntarea la control, starea proxima inconstientei si fluxul de adrenalina care le trece prin vene cand fac asta e o sursa de validare externa a faptului ca “exista”, dar si a faptului ca “pot decide” cu privire la starea bazei lor de siguranta. Dar ce trist e ca, in Ontario, 80 de mii de adolescenti si-au gasit singura baza de siguranta in biologia propriului organism. La varsta asta, cand personogeneza inca nu e completa, experimentul de grup in conditiile unei tendinte consistente la ideatie disociativa si contaminare cognitiva (isterie in grup) sunt, la extrem, oglinda murdara si deformata a unei societati care a uitat cum sa aiba grija de copiii ei.

Deci, cititorule, acum stii de cateva lucruri care ma tin treaz. Ma intreb oare daca lucrurile astea tie-ti afecteaza existenta. Pana la urma, nu putem duce, cum observa si Miriam Greenspan, precum Atlas greutatile lumii in spinarea noastra. Resursele noastre empatice sunt limitate si cu greu regenerabile odata ce ne-am decis ca mediul trebuie sa le absoarba. Pe de alta parte, o lume in care trebuie sa supravietuiesti, sa te reproduci si, mai mult, sa prosperi nu poate fi una in care nu ai ascultat la durerile celor din jur. Intre drama lui Fritzl si a familiei lui, construita pe viol, violenta, si epidemia de sugrumare / asfixie cu scop recreational din Ontario exista o continuitate de fond: disolutia naturii umane.

G.

7 thoughts on “Lucruri care ma tin treaz: Fritzl, jocul, strangularea

  1. Referitor la strangularea pe care unii si-o aplica, as adauga ca este o practica destul de des intalnita si ca este o manifestare a unui masochism cat se poate de erogen. Am cunoscut oameni care-mi marturiseau ca o practica intr-un mod controlat pentru sporirea placerii sexuale.

    De asemenea, am vazut si un copil de cativa ani care o facea intr-un mod spontan cu un fel de bretea si era evident ca-i producea o placere intensa.

    Am citit ca exista undeva prin Germania si Olanda cluburi cu specific, unde oamenii cu astfel de inclinatii se intalnesc ca sa-si provoace hipoxie. Fotografiile ii aratau cu niste masti de gaze pe fata care le regulau afluxul de oxigen.

    Asadar, hipoxia indusa este strans legata de sexualitate, iar placerea acestor oameni functioneaza mai mult in registrul masochist. Nu cred ca ar fi vorba neaparat de ceea ce teoria de specialitate numeste “sensation seeking” in sensul practicantilor de sporturi extreme. Ceea ce pare a fi comun, este tocmai pericolul fatal a celor doua practici atunci cand situatiile scapa de sub control.

  2. mie mi se pare incredibil ca se “practica” asa ceva… mai, oamenii astia chiar sunt pa cu capul sau sunt eu “demodata”?

  3. Dorian, asfixia auto-erotica e recunoscuta ca o tulburare a drive-ului sexual si clasificata in DSM-IV la capitolul parafilii.

    Pe de alta parte, comportamentul de auto-asfixie in scop recreational care se intampla in Ontario, CA e ‘sensation seeking’ in masura in care se petrece in grup, si cu scopul evident de a obtine un high (nu neaparat de a augmenta placerea sexuala). Si nu as spune ca e neaparat un “masochism” in sensul real al cuvantului cat o forma de auto-vatamare din aceeasi familie cu cei care se scarifica, se taie, se ard (vezi “jackass”?)

    G.

  4. Cred ca ar fi preferabil la acesti “jackass” sa existe componenta sexuala care ar imblanzi pulsiunea de moarte.

    Oricum, medicina legala vorbeste despre fenomenul erectiei la spanzurati.

    Ce parere ai despre experimentele lui Nicolae Minovici?

  5. Dorian,

    Nu sunt familiarizat cu munca lui Nicolae Minovici. Poti sa-mi oferi un link vis-a-vis de asta? Asa am sa pot sa-ti raspund la intrebare fara sa ma aflu in treaba 😀

    G.

  6. Nicolae Minovici a facut, intre aletele, citeva studii despre suicid, in special suicidul prin strangulare/spinzurare, inclusiv pe propria persoana. Dorian se refera la erectia “suferita” de catre spinzurat in momentul in care caile respiratorii ii sunt obturate in zona gitului. Si de aici o intreaga filosofie si un punct de inspiratie pentru o liota de devianti…

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.