Zile fragile, constiinte friabile

Cel mai si cel mai mult imi plac oamenii care le spun oamenilor: “mi-ai stricat ziua!”. Si nu oricand, ci “de lunea” sa inceapa. Mi-ai stricat ziua de luni. Sau de marti. Sau si-asa era vineri 13, a trebuit sa mai apari si tu sa dai cu mucii in fasole. O versiune superioara, de luxe, e sa spui ca “mi-ai stricat toata saptamana”. Aici, mizeria trebuie sa fie direct proportionala deci un fel de jeg la puterea a 7-a, sau macar acolo la a 5-a ori 8 ore lucratoare. Insa cel mai si cel mai si cel mai mult imi plac oamenii care acuza: “mi-ai distrus viata”. Versiuni nepublicate ale asertiunii pot sa plece de la “si face din om neom” pana la “i-a facut praf sandramaua”. Imi si imaginez o scena Casablanca in care personajul masculin, cu o palarie imbibata cu diferite lichide de provenienta exogena dar si capilara se amesteca in miasme puturoase iar el ii spune ei, in timp ce gura-i miroase a tutun si tartru…”draga, te iubesc, dar m-ai distrus”. Ea, cu freza lipita de fontanela, in varianta alb-negru cu buzele ca taciunele se apleaca pe pieptul lui de supravietuitor al bacilului Koch, si rosteste, “vom avea mereu Casablanca”. Sau nu. Urmeaza apoi o scena un pic suprarealista in care personajului masculin i se crapa tenul, si-i cad bucati de tegument precum fasiile de tencuiala cu igrasie si se imprastie pe asfalt precum un moloz in urma Demolatorilor iar ea, pantofi cu tocuri cui marimea 9 stiletto si lenjerie de la Victoria’s Secret pleaca, infasurata in balonzaider, pe strada mustind a ape de canal revarsate.

Sa recunoastem, istoric si traditional femeia distruge viata barbatului. Miriade de barbati iubitori de baby Jesus care s-au dus la razboi sa se paruiasca parte-n’parte cu micile lor obiecte falice ascutite la cutitoare au facut-o in virtutea dragostei de femeie, femeia aia pacatoasa care in literatura apare ca obiect de seductie cata vreme in viata reala le spala lor shoshonii si nojitele, si itarii si mai ales, mai ales echipamentul de razboi. Si cand venea barbatul de la razboi, la 75% capacitate reproducatoare in urma unei lovituri miselesti pe campul de bataie, cine era de vina? Femeia, bineinteles! Si asta s-a perpetuat, generatie de generatie, o relatie inegala intre el si ea care, din comuna primitiva inca, se tot lupta sa-si defineasca rolul si responsabilitatea. De ce ne place sa fim victime?

Sa cantarim avantajul victimei. In primul rand, explotateaza copios vulnerabilitatea rasei umane de a fi fiinte dotate cu empatie. Daca eram o mare turma de porcusori spinosi, ne durea la cuticula ca doamna Roade Tipirig l-a inselat pe domnul Sfredel cu tanarul Baros Barbos. Cel mult intre Sfredel si Baros s-ar fi desfasurat un mic turnir din care, cu siguranta, ar fi iesit amandoi multumiti. Sa nu. Noi am inventat victima si victimologia. Si adeseori din comportamentul victimizant al persoanei X ne putem da seama de abuzul Y la care o supune agresorul virtual, sau real. Pentru ca de multe ori victimele chiar sunt victime, nu e nimic inchipuit la persecutie, la bullying, la mitocanie si atitudine toxica, agresiva fata de individ. Liantul cauzal intre actiune, si “reactia” comportamentala e ceva ce putem sa reflectam in discutiile noastre si, ca atare, avem un compas moral chiar si acolo unde nu intelegem cultura, sau limba, sau n-am intalnit vreodata oamenii. “Stim” pur si simplu ca persoana care e supusa violentei fizice, psihice, emotionale este victima.

Lucrurile sunt, pe de alta parte, infinit mai complicate in cazurile de “victimizare inchipuita” asa cum e ea reflectata la nivel populational. Asta e gogoasa catifelata, data cu zahar vanilat, pe care psihologia “pentru mase” (a se citi varianta banalizata, supra-simplificata si prea-des-inexacta a unei stiinte altfel ancorata empiric) ne-a tot intors-o la purtator. Nu va purtati ca niste victime! (mesajul altern: victimele sunt nasoale),”luati-va viata in propriile maini!” (viata, bineinteles, se afla momentan in mainile altcuiva ca de exemplul mama sau tata sau vecinul care se joaca cu ea), “exista 10 pasi pentru atingerea fericirii”….si lista poate continua ad libitum si ad infinitum.

Asertiunea mea vine insa sa sustina ca auto-victimizarea anumitor tipuri de personalitate are un scop bine definit, anume sa “forteze”, sa insereze individul prin parghii inferentiale in identitatea celuilalt, intr-un parazitism decizional care simuleaza continuitatea intre cei doi (“gandim ca unul, suntem practic o singura persoana”). Astfel, victimologia lui ne spune de vulnerabilitatea obiectului intermediar. De exemplu, “ea” ii spune lui ca daca “el” va face X sau Y sau Z, ea va face “T”. Altfel “El” i-a “distrus ziua”, sau “saptamana” sau “viata”. Efortul reciproc devine obligatoriu acela de a anticipa toate glitch-urile din partenera-victima prin care aceasta sa nu fie “distrusa”. In lupta contra-cronomentru Salvatorul (daca e sa fie salvator, atentie, poate fi si un individ cu preferinte sadice si care chiar cocheteaza cu ideea omnipotenta ca el “poate” distruge vieti) deci in aceasta lupta Salvatorul ajunge sa renunte la granitele lui rezonabile si sa devina instanta superioara, Pompierul relatiei. Si pe cat e salvatorul un Pompier mai bun, mai atragator, cu atat Victima e mai suspicioasa si mai agresiva. Persecutorie. Manipulatoare.

Presimt aici cascade de reprosuri din partea avocatilor relatiei libere, deschise, fie ea de cuplu sau conjunctural-sociala sau pur si simplu profesionala (contextuala). Dintre toate lumile si toate universurile logice, tocmai de victima m-am gasit sa ma iau? Nu e asta un mod de a legitima atitudinea agresorului care, iata, putem chiar spune ca prin actiunile sale previne degenerarea persecutiei si manipularii Pompierului de catre “domnisoara la ananghie” (fie ea barbat sau femeie)?

Raspunsul meu e, nesurprinzator, nu. Personajul care poarta responsabilitatea in a de-aferenta relatia de parghiile manipularii nu este cel care a fost redus la o masinarie skinneriana (pedeapsa/ recompensa), ci asa-zisa victima beneficiara a roadelor “maniei”. In spatele telenovelei de nemultumiri, comentarii, “sugestii” infinite privind multimea de lucruri ameliorabile sta, de fapt si de drept, fiinta golasa, hipotrofiata si foarte alerta la mediu careia-i este teama sa fie, in fapt, Stapanul propriei existente.

Lucrurile sunt cu atat mai alambicate cu cat putem admite ca in anumite comunitati (vezi de exemplu mediul scolar) agresorul este adesea o victima. Copilul care-si agreseaza colegii e adesea maltratat la randul lui. Criminalitatea juvenila nu e nici pe departe o furtuna in eprubeta, ci se intampla acolo unde noi, ceilalti, cei “competenti” am esuat sa intervenim pentru ca intr-un numar din cazuri sunt frati, veri, sau fosti prieteni de-ai nostri. Stai, vei spune, dar nu faci acum exact acelasi lucru de care tocmai ce-ai zis ca e cazul sa ne ferim ca dracul de tamaie, si iti asumi o “vina” pe care in fapt o au ei si numai ei? Pana la urma, fiecare traieste cu deciziile pe care le-a luat, iar daca au fost deciziile cele mai proaste posibile, n-au decat sa puna mana si sa si le rezolve. Ce treaba am eu cu asta? Empatia mea se opreste fix unde vezi, acolo unde am tras zavorul la usa de la intrare.

Nu, ci dimpotriva, tocmai am dezvaluit victima din voi, victima din noi. Santajul emotional functioneaza, de obicei, pentru ca intre Victima si Agresor exista un acord tacit ca tu ai sa te prefaci ca imi ordoni si eu am sa ma prefac ca te ascult, cand de fapt stim ca tu vrei ca eu sa fac ceva ce n-am sa fac decat pentru ca ma obligi, in contravaloarea unei “monede” de schimb (care e, culmea!, adeseori asa-zisa autonomie de gandire si decizie). Acest hijacking emotional trebuie identificat atat la nivel micro-relational, dar si macro-relational pentru ca in astfel de tranzactii sta ancorata dependenta emotionala.

Ea imi spune, mi-ai stricat ziua! Eu ii spun, nu era a mea sa o stric. Ea imi spune, ba da, tot timpul faci asta, nu suporti sa ma vezi fericita. Eu spun, nu stii ce vorbesti, cum sa nu vreau sa fii fericita. Ea imi spune, pai si atunci fa si tu macar o data in viata ta ceva ca s fiu fericita. Eu ii spun, niciodata ce fac nu e suficient. Ea imi spune, pai normal, incompetent ai fost si incompetent ai ramas. Eu ii spun, rade ciob de oala sparta. Ea imi spune, asa, de-aia ti-am suportat toate mizeriile in anii astia ca sa iti bati joc de mine. Eu ii spun, dar chiar nu-mi bat joc, eu vorbesc serios…

Cine e victima, cine e agresorul?

G.

Advertisements

11 thoughts on “Zile fragile, constiinte friabile

  1. mutsunake sa stii ca nevastu tau mi-a stricat ziua, fiindca mi-a reprosat ca n-am mai mers de mult s-o vad pe bunica. Ca si cum eu n-as fi stiut ca n-am mai fost de mult. Dar prea m-a luat din prima, de luni, cu ciocaneala. Voiam sa stii :p

  2. laydeez, B-have. Popsicles all around? Sau poate niste cips & salsa pt. “monday morning mighty mud-fights”?

    G.

  3. Mie cand eram mic mi-a placut mai mult sa fiu portar, nu arbitru. Ce sa-i faci, n-am avut talente native 😉

    G.

  4. Deci in caz ca n-am fost clar, si ca sa parafrez un domn cu “plete, camasuta, barba”:

    Lasati mingiile sa vina la mine! 😀

    (Laissez les bonnes balles rouler)

    G.

  5. daa cu salsa! Imi place cu cips si salsa! Si apoi cu mingea! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s