Pyramaze – Immortal (2008) review

Undeva in urma cu cateva luni, daca nu aproape un an, scriam de al doilea album al celor de la Iced Earth cu Tim “the Ripper” Owens care se intitula pompos “Something Wicked this Way Comes pt. I: Framing Armageddon”. Aminteam atunci povestea competitiei pentru postul de vocalist al Judas Priest dupa ce Rob Halford parasise corabia si cum in marea finala Owens i-a furat caimacul lui Ralf Sheepers (Primal Fear), care cantase la randul lui pe vremuri cu Gamma Ray. Pentru Owens, experienta Priest a fost una de trista amintire si multi l-au criticat (un pic cam aspru chiar as spune) pentru prezenta lui pe Jugulator. Iar cand The Ripper a fost ales sa incalte papucii de casa ai lui Matt Barlow, frontman-ul Iced Earth, multi au avut un deja-vu. Barlow, una dintre cele mai usor recognoscibile voci din zona metal/industrial/heavy/power (vezi poza dreapta), s-a lasat dus de val dupa nenorocirea numita 9/11 si s-a inrolat in Homeland Security. Si-a tuns pletele impresionante si s-a reintrupat intr-un politist cazon (vezi stanga) care urma sa-si foloseasca vocea cel mult in fraze scurte de genul “mainile sus” sau “actele la control”.

Jon Schaffer a reusit sa scoata un album aproape mediocru in compania lui Owens, dupa care turneele n-au reusit sa scoata Iced Earth din conul de umbra in care intrase. Din fericire, in compania lui Hansi Kursch (Blind Guardian), schredder-ul de peste Atlantic a reusit sa salveze un pic de mandrie cu Demons & Wizards (vol 1 si 2). Si apoi revenim in 2007 cu Owens intr-o forma mai mult decat multumitoare, si un album de care eu m-am luat ca fiind destul de platfus la capitolul compozitie dar pe care fanbase-ul american l-a primit cu mare entuziasm. Si acum, Framing Armageddon e cotat undeva pe la un 8.5 – 9 in recenziile de specialitate (eu i-am dat doar 6.5 daca-mi aduc bine aminte). A urmat Wacken 2007 unde Owens a fost foarte bine primit, vara a trecut si s-a lasat toamna, iar Iced Earth urma sa reintre in studiu pentru LP-ul urmator din marea “trilogie” pe care zice-se ca ar pregati-o Schaffer. Si cand ti-era lumea mai draga, Owens (umbla vorba) chiar ar fi luat avionul sa-si traga primele track-uri pt. noul demo, ca Barlow a reaparut in scena. Si nu oricum, ci Barlow a anuntat ca revine in Iced Earth. Ca o demoazela platita cu ora, Owens a fost expediat, gest de un cavalerism absolut indoielnic din partea lui Schaffer, si in zilele noastre isi ineaca amarul in compania domnului Paganini-on-acid-himself zis si Yngwie Malmsteen.

Intr-o nuca si-o aluna, asa am aflat eu de danezii de la Pyramaze, asta ca sa vedeti ce mica e lumea metal-ului si totusi cat de complicata. Pyramaze sunt pe piata de 4 ani, si inainte de Immortal, de care va veni vorba in urmatoarele, au scos doua albume cu Lance King in postura de vocalist. Cel din 2006, The Legend of the Bone Carver, nu suna deloc rau desi bubuie la fiecare pas de toate stereotipurile de gen de care mi-a fost dat sa aud in toti anii astia. Instrumental, Pyramaze pana la Barlow suna deja foarte bine, cu o sectiune ritmica foarte inspirata, neobisnuita as spune, si cu un synthesizer bine punctat. Slabiciunea, imi pare rau sa o spun, era tocmai Lance King al carui timbru desi extrem de melodios e cel mult de esalon secund, si foarte usor de uitat (primul lucru care mi-a venit in minte cand l-am ascultat a fost Freedom Call acum vreo cinci ani?).

Dar pe Immortal nu canta Lance King, ci Matt Barlow. Intr-un gest de o demnitate neobisnuita pentru detaliile scabroase ale concedierii lui Owens, Barlow anunta, la cateva zile dupa tot boom-ul cu Iced Earth, ca intentioneaza sa termine munca in Pyramaze inainte de a trece mai departe. Just, foarte just. Pe de alta parte, sunt ani buni de cand domnia sa n-a “prestat” nimic, astfel ca la primul spin al “Immortal” aveam chiar emotii. Este, sau nu, Matt acelasi pe care il stiam?

Immortal incepe aproape sinistru, epic, cu o sectiune cinematica pe al carei fundal se aude o voce feminina si vocea lui MB (cheesy, pe toate albumele e aceeasi “poveste”, poate vor scapa pe viitor de kitsch-ul asta), dar apoi intra riff-urile lead-ului si Barlow se dezlantuie. Year of the Phoenix e bombastic, atmosferic si in ciuda mixajului care ma incomodeaza (pentru ca bass-ul, double-bass-ul si practic toata coloana verticala sunt “ascunse” prea mult pe gustul meu) tonul melodiei e alert, fara sa fie speed. Pyramaze au un sunet organic, bine inchegat si armonios distribuit intre “beat” si “melodic”. Zona lor de confort pe albumele precedente, si nisa “ecologica” in care s-ar fi bagat ar fi un melodic/prog/power. Si totusi, Barlow nu este un vocal de rock melodic, si chiar daca pe alocuri incearca sa fie “altceva” decat e nu ii reuseste foarte bine. Si totusi, ce voce! Ce ton! Ce incarcatura lirica! Urmeaza “Ghost of Light”, care la putin peste 6 minute e genul de epopee pe care Iced Earth, de exemplu, si-ar fi dorit sa o faca, si care are exact cantitatea optima de “extra-punch” ca sa fie atractiva in cavalcada de layering destul de greu de detectat, si aici, din cauza unui mixing un pic sub standardul productiei muzicale. Un detaliu al ingeniozitatii muzicienilor din Pyramaze, de exemplu, sunt break-urile si ruperile de ritm care nu au “punte” ci curg natural de la un paragraf la altul, fara intermezzo-uri. Pe Immortal tehnica e net superioara, si mult mai rafinata, decat sa zicem in urma cu doi ani pe primul lor efort (Melancholy Beast). Albumul ia un respiro in “Legacy in a Rhyme” unde Barlow este absolut incredibil, vocea ii traverseaza un registru atat de larg si in acelasi timp atat de bine controlat incat e greu sa-ti aduci aminte unde era acum, sa zicem, 15 ani. Omul e un veritabil diamant slefuit, si are ceva din Zach Stevens in perioada de glorie Savatage. Intr-o nota negativa, insa, daca ai ceva cultura muzicala nu poti sa nu observi influentele orchestrale (care sunt cele obisnuite, Maiden, Priest, un pic de Manticora si Blind Guardian, si – spre surprinderea mea – Within Temptation) care ating un inconfortabil “deja vecu” pe “The Highland” unde referintele WT (Mother Earth) sunt un pic suparatoare, iar refrenul este discordant la calitatea materialului, per total. “Immortal” este un LP relativ scurt, sau cel putin in aparenta scurt pentru ca, de la un cap la altul, intensitatea experientei muzicale la care esti expus te fura din bratele timpului. Climax-ul este, fara doar si poate “Shadow of the Beast” unde Pyramaze duduie din toti cilindrii intr-una dintre cele mai inspiratii compozitii hard’n’heavy ale anului. Cat despre Barlow, sunt mai mult decat curios cum va suna pe noul Iced Earth (programat undeva in vara asta, cel mai probabil la toamna), si sper din suflet ca va fi meritat sa lase Pyramaze pentru ca formula functioneaza de minune, cata vreme o reuniune vremelnica langa “vechii camarazi” s-ar putea sa-l plafoneze in acelasi colt unde ajunsesera, creativ, la sfarsitul deceniului trecut.

  • compozitie: 8.5
  • muzicalitate: 9
  • valoare replay: 9
  • reprezentativa de gen: 8
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s