Azi nu spun povesti

Exista o idee ca un spin care-mi sta in spatele mintii si pe care nu pot s-o scot la suprafata. Am inceput de zece ori. Am sters. Am inceput de alte zece ori. Si-am luat-o de la capat. Vreau sa scriu, odata pentru totdeauna, ca sunt mandru ca sunt roman. Patriot. Nu pot. Dar uite, strang din dinti, revin si corectez, sterg cu guma uda si ridic scame si apoi scriu din nou. Ma caut in interior, ma intorc pe toate partile, de zile bune chiar imi pun problema serios ca n-am fost niciodata, si nici n-as putea sa fiu. mandru. Ca sunt roman. Nu, nu sunt. Am trait si traiesc cu rusinea care nu e a mea, si atunci de ce mi se albeste pagina atunci cand vine vorba sa scriu despre lucruri care altuia poate i-ar veni mai usor? De ce cand ma gandesc la Romania mea, aia care-mi umple inima, de obicei sunt peisaje si amintiri din copilarie peste care s-a pus praful? Nu e o nostalgie, e o mandrie castigata pe o felicitare trimisa de o matusa, de mult. Castelul Bran. Sibiu. Dunarea la cazane. Cineva a scrijelit pe o poza propagandistica recomandarea “pentru o buna tinere aminte”, si eu mi-am luat de acolo intr-un act de delir voluntar lucrurile placute pe care le port cu mine. Si uite, acum ca scriu asta ma lovesc de un nou zid. Ce ne spui bai noua, noua ne place, cine crezi ca stea sa-ti citeasca tie refularile pe Internet? Fiule, pronunta cu limba intre dinti pentru mine: solipsism. Exista patriotism fara critica? Exista roman verde de fapt? Sau vorbim doar de mandria de cherhana, precedata de eructatii si urmata de afirmatii? Dintr-o data imi sunteti toti antipatici, se presupune ca intre mine cel care scrie si tu cel care ce citesti e o relatie de respect mutual, si la un moment dat intervine conditionarea reciproca. Scriu pentru ca-ti place. Citesti pentru ca-mi placi, asta te atrage. Dar uite, sa fiu sincer cu tine, e ceva care-mi e profund antipatic la tine. Esti roman. Si cred, sincer cred, ca antipatia e reciproca, cred ca exista lucruri nerezolvate intre noi care pleaca de cand ne-am nascut si probabil si cand ne vor manca viermii ai mei o sa ti se para mai grasi, iar mie mi se va parea ca tie-ti place mai tare cum iti miroase stomacul la trei metri sub pamant. Nu ti-a placut de ochii mei de cand am inceput sa vorbesc. A fost prea devreme pentru tine, tu te balbaiai cand eu citeam Vechiul Testament. Socoteam cursiv pe cand tu abia incepusesi sa canti tabla inmultirii. In cursa inarmarii intelectuale, hai sa o spunem acum, ne-am sabotat reciproc. Am fost prost ca am tacut. Ai fost prost ca asa te-a facut maica-ta. Patriotismul meu secular, invatat in manualele de istoria Romaniei si cartile lui Alexandru Mitru, a facut sa imi hranesc intoleranta cu fiecare tampenie pe care ai facut-o si ti s-a scuzat, cu fiecare rateu ascuns sub pres pentru ca “tara” sa prospere. Esti atat de imbecil, incat propria ta ignoranta te absolva, te sanctifica. Impreuna am ros aceeasi paine, am baut aceeasi apa cu plumb in ea cat pentru doua gloante, unu mie unu tie. Eu am sfarsit in a fi cel dezadaptat, a fi destept nu inseamna a fi destept. Si mai e o treaba, anume ca mie mi-e frica de tine. Tie nu. Esti suficient de naiv incat sa crezi ca Basescu e intelectual, suficient de fanatic incat sa linsezi coruptii si oligarhii, orizontul ti-e la fel de neted precum creierul ramas odihnit, scaldat in cultura blocului si-a beciului. Mi-e frica pentru ca ce-ar trebui sa invat de la tine, ca sa putem convietui, ar fi cum sa scuip mai abitir, cum sa lovesc mai dibaci in vintrele adversarului. Frica imi sadeste furia de a nu-ti explica pana la urma nimic, cretin ai fost cretin ramai si cretini iti vor ramane si copiii, nu meritati nici unii nici ceilalti nimic pentru ca de fapt asta m-ai invatat tu pe mine odata, demult, prin forta evenimentelor. Uite patriotismul meu, vericule. Uite patriotismul meu, vecine. Patriotismul meu e scena finala din Ion, in care moare ca un nemernic, lovit de o lopata. Patriotismul meu e conul Leonida fata cu reactiunea, e imaginea a doi batrani despoti, desucheati, impuscati de un pluton la Targoviste, si zambetul de cucuvea al Tatucului care le-a luat locul. Si tu esti de vina, vericule, tu esti de vina, vecine, pentru toate mizeriile pentru ca pana la urma cei multi si prosti dicteaza drumul dricului, nu doar cei prosti dar multi. Si viata mea de roman, ca un clasor cu timbre, sufera de un sindrom cronic de editii de colectie, sarbatori si vacante in care doar si tu si eu am disociat o clipa de calitatea de intelectual, si anti-intelectual. Ai in continuare mina otsarata de proletar, crezi ca nu apreciez ca pe umerii tai s-a ridicat capitalistul? Ai dreptate, nu apreciez. Nu apreciez scuza clasei muncitoare ca noi muncim noi nu gandim. Ganditul nu e musai o functie intelectuala superioara, dar lipsa lui din proprie initiativa este. Cand ai gandit ultima oara? Te-a durut? Mi-e spaima ca daca am sa am copii o sa creasca langa ai tai. Copiii tai loviti cu vana de bou pentru ca bataia e rupta din rai. Copiii tai hraniti cu speranta furtului legalizat si a spagii contorizate la birtul din colt. Mandria mea de roman e sa ma pierd in multime, nenorocitule, si sa ignor vreodata ca am putut rosti vorba asta pentru ca in ciuda urii mele si-a fugii de tine o vorbesc mai bine, si-o reprezint mai bine, cand vei veni in urma mea vei gasi loc curat si nu furt, si nu hoit, si nu minciuna. In schimb pe urmele tale mi-e greu sa calc, ma impiedic de cioburi si de sosete nespalate.

Azi nu spun povesti. Azi imi e sila de voi cei care considerati ca “asa” este bine. Nu. Nu e bine. Si sunteti imbecili doar pentru ca macar pentru o secunda veti fi agreat ideea ca nu se poate altfel, deci e musai ca-i bine si asa. Libarci. Uite un cuvant pentru voi care va atrage multe comentari probabil. Plojnite. Libarci imbuibate. Paduchi. Latei. Capuse. Sunteti? Suntem? Patriotismul meu, de om nascut in Romania, de om crescut in Ardeal, de om care a avut-o mai bine decat multi dintre cei suficient de tacuti incat sa va creati idoli si apoi sa le urmati exemplul, e acela de liber plimbator plin lume, dar nu prin Romania. Patriotisul meu e de om care a facut bataturi de la cate locuri a vazut ca sa poata macar pret de o secunda sa respire liber in casa lui, mandria mea e de pelerin care si-a vazut Mecca oriunde, mai putin in visele din fundul gradinii. Vroiam o casa cand urma sa ma fac mare, care sa aiba intr-o parte muntele, intr-o parte marea. Mi-a trebuit mult pana sa ma lamuresc, in pofida mainilor voastre slinoase care au insistat ca “aici la noi e bine” sa constat ca peste tot e casa mea, casa mea e lumea, nu doar mahalaua de cartier, maneaua de la botez si betia de la parastas. Si peste tot unde v-am intalnit cu placere deosebita v-am intors spatele, e un drum pe care-l facem singuri in lume si de unde daca ne vom intoarce ne vom intoarce ne-romani, ne-patrioti, anti-mandri, ne vom intoarce cu rusinea vietii pe care o vedem imprejur, pe care o duceti, deceptionati de conducatorii vostri, uluiti de mitocania voastra , siderati de violenta de care sunt in stare fratii nostrii, copiii nostrii. Asta va sa fie ziua de maine? Asta trebuie ca va este ziua de azi?

Azi…nu, azi nu spun povesti. Vedeti voi, asta va ramane deapururi prerogativul meu, cand sunt intrebat de Romania care-mi place sa imi spun povestile de la gura sobei, sa trunchez realitatea si sa vad cum o placere aparte sclipeste in ochii privitorului care, cu mine la aceeasi rascruce de drumuri, a impartit o masa. Tu, tu ce povesti ai sa-mi spui? Spune-mi ca sunt patetic. Spune-mi ca cei plecati n-au dreptul sa judece. Sau poate tu, la randul tau plecat, ai sa-mi spui ca asa e, si intr-o mantra reciproca vom crea o voce de departe care ii loveste/ iubeste pe cei de acasa. Spune-mi care e sensul vietii tale. Spune-mi de speranta. Spune-mi de zambetul si de inocenta copilului nenascut, al copilului care a fost, al celui ce va sa vie, spune-mi de responsabilitatea pentru cei care ne mor si cei care o sa ne moara si hai sa ne judecam Romania pentru ceea ce e, nu pentru ceea ce merita. Pentru ca nu “merita” nimic. Dar cata vreme o port in mine, si e “si” Romania mea, fa-mi o favoare si nu-ti bate joc de ea. Poate ca asta e ultima mandrie care mi-a ramas. Iar capul meu nu va fi atins vreodata tarana, desi isi doreste sa o sarute din nou, in timp ce mintea-mi aluneca spre panorama catre Olt din varful unui scorus, intr-o vara departe demult, cand de m-as fi aruncat as fi plutit pentru totdeauna in tara parintilor, si-a bunicilor mei, acolo unde sangele meu intelege vorba pamantului si pamantul imi va fi inghitit oasele, in cele din urma.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s