Trei zile in Kars

But with tragedy comes learning, and from there wisdom.

Of course, wisdom is no substitute for a black Corvette

(John Keillor, National Post)

Cand nu mai poti sa scrii, zic unii oameni carcotasi, apuca-te si critica. Ca si tie, ma gandesc, celalalt tentativ la gloria eterna a romancierului sau poate doar oglinda mea in imagine, in ultimele doua saptamani nu-mi iese nimic pe tseava creativa. Degeaba ma consolez ca uite, inca n-ai inceput sa faci bani adevarati din asta, nu-i pasa la ora adevarului nimanui ca tu esti in pana de inspiratie. Degeaba concep subiecte care sa acapareze interesul alfabetului si semi-alfabetului. In cele din urma, vanitas vanitatum et omnia caritas (sic!) stau si pritocesc (un cuvant mai plebeu pentru “ruminatia” intelectualului) la nemurirea sufletului. Uite, pana si faimosul meu “citit rapid” a incetinit pana la fabuloasa viteza de doua pagini pe zi. Este inacceptabil! Bine ca am terminat. Credeam ca o sa intepenesc cu aceasta cartulie in mana, va jur, si nu e pacaleala. Unii scriitori au darul de a iti dezvalui cum de fapt n-ai talent ca cititor cat au ei talent ca povestitori. Mai ca-mi venea sa ma intorc la scoala primara si sa iau lectii de dictie cu limba in cerul gurii. Bineinteles ca ma refer la Orhan Pamuk, la cine credeai?

Orhan Pamuk este un scriitor turc cu care eu am intrat intr-un traiect de coliziune din doua motive: unul pentru ca sunt snob, altul pentru ca Orhan Bey a luat premiul Nobel pentru literatura de curand. Ce poate fi mai frumos? Ciresel si ciresica, iar cand amicul meu evreu a vrut sa-si cumpere o carte despre Ben Gurion si statul Israel, iar eu avand un card cu discount 10% la libraria cu pricina, iar el fiind defel zgarcit mi-a sugerat sa cumpar si eu o carte. Iar Pamuk era la varful gramezii, si-avea si-o bulina pe care era dezvaluit, de altfel discret, ca romanul dansului este laureat. Cu lauri. Trebuie sa intelegeti, la acea vreme eram prins cu altele, si-apoi daca stau sa ma gandesc bine am recitit Gladwell in trei zile. O fi fost fonturile mai mari?

Margaret Atwood ridica in slavi, pe contracoperta, munca titanica a lui Pamuk al carui “Istanbul” a luat Occidentul pe nepregatite. Ca un Joyce in al sau Dublin. Ca un Borges in al sau…sau poate ca in povestea cu Eminescu si cu bojdeuca…Sa avem pardon, doar am admis ca suntem snob, cuvantul “bojdeuca” n-ar trebui sa se asocieze vreodata cu Orhan Pamuk. E sacrilegiu. Dar cumva gasesc acest demers de a va spune despre dansul terapeutic, sunt sigur ca indirect pana mea de inspiratie are de-a face cu lectura dansului. La final, ma simt penibil. Ce sens are? Nu suntem demni, nu vom atinge vreodata, si-asa mai departe. Pentru ca Pamuk o sa-ti distruga visurile, stimate conativ in potecaraia infecta a scrisului si altfel decat pe biletele. Si toate astea, fara sa revolutioneze in vreun fel tehnica literara in “Snow” (“Zapada”). Totul e acolo, suprapunerea timpurilor, influentele postmoderniste, referintele la clasici, la Hegel si la Kant, la ratiune, o diagrama facuta la rascrucea intre normal si paranoia a unui Poet care cade in dizgratie si asta tocmai dupa ce-a scris cea mai importanta opera a sa, femeia fatala, pentru care in romanele lui Dumas se bateau sabie’n sabie muschetarii aici e redusa la fata unui fost prizonier comunist, un alt dizident comunist, o trupa de actori intre care unul fusese cat p’aci sa il impersoneze pe Ataturk, si in cele din urma zapada care reuseste sa izoleze un orasel uitat de lume transformat brusc in scena absurda a unei revolutii a la Khomeini.

Ka este poet si de fapt il cheama Kerim nu-stiu-cum. Pamuk are decenta de a ne scuti de viitoarele intinderi de tendon si ne sfatuieste sa nu memoram acel “nu-stiu-cum”, astfel ca pentru restul celor cateva sute de pagini e povestea lui Ka in Kars. Ca figura de stil, trebuie sa recunosc ca nu a fost cel mai convingator debut din literatura universala. Am ramas un pic deceptionat, si am stiut de la primul capitol ca va fi o lectura de tras cu dintii, pagina cu pagina, in care toate planurile secundare, personajele care intra si ies din manej nu vor reusi sa ma tina legat de carte, dar ca aroma lui “Snow” e suficient de distilata incat sa persiste si intr-o lectura sacadata, mai ales ca sacadele se intampla sa fie si o tehnica artistica a lui Pamuk pe care o reuseste foarte bine. Kars te apasa, oamenii sunt grotesti, suprarealisti si totusi interesanti. Fiecare scena violenta are dimensiuni murale, pare a fi scoasa dintr-un film Tarantino in care cadavrul e negru, sangele e rosu iar in fundal rasare luna. Ce este cu adevarat remarcabil e ca mecanismul infernal ia proportii acolo unde nu ai astepta ca se intampla vreodata ceva. Ka, de altfel, isi incepe seria poeziilor circumstantiale, quasi-delirante, prin “Locul unde Dumnezeu nu Exista”.

E posibil ca discutia insasi, a dubitativului fata de Dumnezeu intr-o comunitate musulmana terorizata de demonul secularismului, sa fie elementul final in transmutatia unui roman pe care altfel l-as clasifica drept mediocru intr-un cadru occidental. Nu exista functionalitate, si totul pare desuet pana la un punct, infara marginilor firave si diafane ale cine-verite-ului a la Fellini pe care Pamuk il instileaza in peisajul din Kars desi, fara a-i strica imaginea de prozator de geniu, nu exista consecventa, si ca atare nu exista substanta. De la un punct incolo lipsa de suflu a romanului incepe sa faca loc unui climax in care “cu siguranta se va intampla ceva”. El sigur nu ramane cu ea. Banditul sigur n-o va sfarsi bine. Mor oameni. Au loc revolutii. Intr-un moment de proclamatie a libertatii din Kars catre Lume (sau Vest, poate Vest ar fi mai specific, remarca niste kurzi adunati cu ocazia) se afirma ca “nu suntem prosti, suntem doar saraci”. Ce poate fi mai proletar decat aceasta ultima afirmatie? Tot esafodul lui Lapusneanu mi s-a scufundat intr-o mare de deziluzie. Ai sa platesti, Doamna. De ma voi ridica, pre multi am sa popesc eu. Multi, dar prosti. Prosti, dar saraci. Nu, nu suntem prosti, dar saracia ne-a indobitocit. Aproape ca ai zice ca evenimentele din Kars, transmise in direct la televizor “pentru prima oara in direct si la noi in oras” vin sa umple un vacuum informational si ….il urasc pe Pamuk.

Pamuk este motivul pentru care multi oameni se vor lasa de meserie, fie ea profitabila sau nu. Nu are gentiletea geniului mesianic, numai bun sa creeze apostoli. El insusi in plina criza identitara fata de Profet, si contempland un roman science-fiction islamic in care nu exista Coran, sau hijab, sau sinucidere “din mandrie”, Orhan Pamuk scoate pana la urma un mare iepure din palarie cu “Snow”. Este o carte cu care mi-a venit sa dau de pamant cand am terminat-o. Dar mi-a trecut cand mi-am adus aminte ce se afla inauntru.

Si chiar daca am scris toate acestea, criza mea de inspiratie continua. E posibil sa nu fie altceva decat coincidenta, si imersia mea in Snow sa fi fost prea adanca, iar acum sa sufar de aceeasi paranoia ca si Ka. E posibil sa-mi revin. E posibil ca voi scrie mai bine decat Pamuk. Odata. Desi este nesuferit ca nu lasa impresia ca s-ar putea si mai bine. Se vede ca n-a citit balada mesterului Manole. Sau o fi zidit si el o Ana la temelia romanului inainte? Sa nu uitati de Zapada, si daca o vedeti intr-o librarie orice ati face in momentul ala opriti-va si cumparati-o. Gata, am zis-o. Sper sa-ti stea in gat, domnu’ Pamuk!

G.

Advertisements

One thought on “Trei zile in Kars

  1. spre rusinea rusinilor mele eu de la “Opiniile unui clovn” – superba – terminata acum vreo 2 luni, n-am mai citit un rind. Nici regulamentele si ordonantele alea cu soferia nu apuc sa le citesc 😦

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s