Vorbe

Vorbe mari pentru intentii mici. Am injurat prima oara cu un neologism, spre rasul unui blond cu nasul coroiat care mi-a devenit apoi prieten, si de la care am invatat sa jucam poker cu dolari taiati si decorati adecvat cu “$$$” pe foi de caiet dictando. Traiam in Evul Corcoduselor. El era cel popular, desi uitandu-ma in urma acel je ne sais quoi al lui era doar o masca de incredere si mai intotdeauna atitudine defensiva. Umorul e o aparare excelenta, un atac subtil, el gasea mai in tot si in toate asociatii hazlii. Impertinentule! Asa i-am zis. Ce copil stie cuvantul “impertinent” la 8 ani? Eu il aflasem intamplator in clasa a II-a dupa ce, intr-o dupa-amiaza, dupa ore, am fugarit-o pe colega mea de banca impreuna cu Alin (cu care visam ca o sa devenim ninjas motiv pentru care saream din castani; cumva, n-am facut niciodata hernie, desi am muscat tarana cu strasnicie de cateva ori). Am fugarit-o, ar trebui sa zic, pentru ca era o fiinta foarte misterioasa, singura fata obeza din clasa si de un charm teribil, desi umbla vorba ca statea la bunic si parintii erau (va jur) divortati. Nu i-am zis lui Alin, el era tipul care ulterior a devenit dealer la Casino in Cipru, umbla svelt cu un maiou negru cu gaurele si flip-flops ultima oara cand l-am vazut, multi ani dupa aceea. Bunicii lui Emilia s-au suparat rau ca niste “bagabonzi” i-au urmarit fata pana la usa, si astfel am avut dovada ca nu erau doar zvonuri, pe usa casei nu era scris numele ei. Proba probelor, imposibil de refuzat. Deci era clar, parintii Emiliei erau divortati, poate ca numele ei adevarat nu era cel pe care il stiam. Au trecut 15 ani. Intr-o zi m-am trezit in fata ei, lucra la PTTR. Ce ciudata e viata. M-am simtit foarte apropiat de ea cand eram copil. Ca de altfel si de Anca, ani mai tarziu, colega cu mine in clasa a 9-a. Daca stau sa ma gandesc acum, Anca si Emilia aveau multe in comun…greutate excesiva, tenul palid, pometii ascunsi si totusi ridicati relativ la restul fetei, hipertelorici fara sa fie indicativi ai unui mongoloism. Dar ti-ai dat deja seama ca ma ascund dupa vorbe, nu? Anca avea parul cret, nu ca Emilia, era de doua ori cat mine in latime si avea un sufet cel putin la fel de mare. Mama ranitilor, asa ii ziceam. Ea era, in imaginatia mea mereu expansiva, saraca fata bogata, nu facea parada dar toti stiam….toti stiam…nimeni nu se combina cu Anca. Anca nu credeam ca va ajunge vreodata sa se sarute. Era prietena tuturor, prietena nimanui in acelasi timp. Cumva ma identificam cu ea. Scutul ei era infatisarea. Scutul meu era felul de a fi, privirea, raspunsul care-mi venea la o intrebare poate mai devreme decat ar fi trebuit, si ingamfarea ca sigur imi va veni vreodata. Nimic nu e dincolo de “peste poate”. Cu siguranta si Anca visa, ca si mine, in momentele ei de singuratate ca nimic nu va fi “peste poate” daca va reusi sa treaca peste bariere. Si a trecut, nu inainte de a experimenta cu droguri recreationale. Nu, nu mi-a marturisit vreodata. Barfele spun ca Anca ar fi facut heroina si ca ar fi fugit de-acasa dupa ce a “sustras” cateva mii de dolari maica-sii, o femeie care mi-a fost mai mereu antipatica. Anca a lipsit cateva luni, iar cand a revenit avea vreo 15 kilograme mai putin, daca nu mai bine. Trasa la fata. Tacuta. Matura. Ea e singura careia daca i-as aduce aminte de Radu Bolgiu ar stii despre cine vorbesc, poate, si de ce vorbesc de el. Radu Bolgiu, tu poate stii din presa, e unul dintre cei mai cunoscuti hoti de masini de lux din Europa, in prezent paraplegic dupa ce-a fost impuscat de 6 ori, in doua reprize (?) de politia spaniola. Radu Bolgiu, pe de alta parte, e fantoma din cosmarurile mele, e intruparea lui Dop din generala, e huliganul caruia-i faceam temele la germana. Anca stie. Cineva trebuie sa stie, altfel sunt doar vorbe, vorbe mari pentru intentii mici. Profesoara de germana era (si ea) o femeie masiva, care n-a reusit sa-mi substituie imaginea cazona, de sexualitate indoielnica, a primei mele diriginte. N-am inteles niciodata cum poate exista dragoste in limba germana, pana si “O, Brad frumos” suna ca o bata intr-un car de oale. Anca si Radu Bolgiu. Sunt multi ani de atunci, uneori de aici, din prezentul meu sigur si oarecum confortabil al omului care si-a dovedit siesi ca nu exista piedestal pe care sa te sui, de fapt, ci doar un stergar unde – daca ai candva timp – ai sa poti sa te odihnesti si sa admiri peisajul, mi-aduc aminte. Da, poti sa-i spui nostalgie, poti sa-i spui chiar un pic de melancolie. A fost scopul meu, si am trait pentru a-mi fauri amintiri care sa-mi fie de ajutor la un moment dat. Cartile. Vorbele. Efortul de a-ti aduce aminte chiar si dupa ce-ai uitat de tot si toate, oare nu sunt o kharma, o predestinare, “experienta de viata” si un “savoir etre” langa care stai, dupa ce va fi trecut suficient timp, si nu ca il admiri, dar e suficient de puternic incat sa te sustina inapoi.

Oamenii pe care i-am cunoscut imi cresc foamea pentru oamenii pe care ii cunosc, si pe care inca nu i-am cunoscut. Si mi-e ciudat, pentru ca in mod notoriu traiesc la granita dintre pasare si nepasare, nu ruminez ci dimpotriva tind sa am incredere in abilitatile curative ale “omului” ca suflet, ca soarta, iar daca va fi sfarsit in sant nu-l plang, e locul unde i-a fost sa fie. Binele cu binele. Raul cu raul. Codrin s-a mutat la noi in clasa dupa ce-a sustinut 13 operatii pe cristalin la Moscova. Era intens miop, si-avea gene de dimensiuni colosale, cu atat mai vizibile cu cat ochelarii tip “fund de sifon” le prezentau lumii in toata splendoarea. Ochi verzi. Morfologie mai mult astenica, umbla un pic aplecat de spate asa cum umbla “smecherasii”. Destept.Indolent. Este primul om pe care l-am vazut, in viata mea, purtand “trei sferturi”. Nu bermude (bermudele erau la mare purtare in vara aia), ci trei-sferturi. Cu bocanci. Codrin asculta Dismember, maica-sa nu i-a refuzat niciodata nimic, avea un frate mai mare pe care l-am vazut o singura data si o catea dalmatian al carei numa imi sta pe varful buzelor, si care rodea totul in calea ei. Am tolerat-o cu greu. Nu i-am spus niciodata lui Codrin ce avea sa fie mult mai tarziu obiectul unei munci intersante cu John. Fobia mea de caini. Paralizia. Bataile inimii. Furnicile din varful degetelor. Faptul ca-mi simt pupilele mari, dureroase, si caut toate iesirile posibile, departe de ochi, departe de gheare, de colti, de latrat. Acum e doar o amintire. Doar vorbe. Atunci mirosul lui….oufff, de ce nu-mi aduc aminte cum o chema? Betty? Suzy? Avea un nume bizar, oricum, Codrin era un tip bizar dar intens. Ani mai tarziu, ne-am vazut intr-o zi pe strada, mi-a aratat pistolul lui cumparat de la moldoveni intr-una din excursiile de contrabanda in Basarabia. Ulterior, asa cum umbla vorba mare, intentiile mici, am aflat ca ispasea o pedeapsa pentru port ilegal, si jaf armat…

Peste figmentul memoriei se asterne uneori intunericul, alteori se aprinde o lanterna a vulgarului, a demitizatului, a ridicolului si absurdului din scenele de un eroism, si-un teribilism, si parca eram alt om, un om de care uneori mi-e dor, alteori mi-e lene, scarba, si mai multa lene lene, este omul cu care si acum, si maine, si oricand insa as sta la taifas. Sunt oameni care traiesc langa oameni doar fizic, doar daca sunt acolo, tinandu-se de mana intr-un stupid si etern kumbayah, eu v-am vazut, si ne-am trait, si ne-am plecat. Am luat, am dat la fiecare, voi sunteti magma din care intr-o zi vor iesi povestile mele, am stiut-o dintotdeauna pentru ca, vezi tu, eu m-am nascut cu defectul asta. Cred ca fiecare om e o poveste. Fiecare om e un Destin, fiecare om e frumos si merita acel minut al lui in care sa-si spuna drumul care l-a adus la rascrucea asta, cand el, si tu, schimbati o vorba. Fie de-am fost eu in drama care se desfasura in fata ochilor mei, si chiar de unele povesti care se petrec nu sunt deloc “povesti” ci adevarate panorame ale naturii umane, fie de-a fost altul, colectia de nume, si oameni, si vedeniile ochilor lor si memoria auzului si a sunetului mi-au umplut mintea, si memoria. Nu am suficiente zile, imi zic uneori, pentru toate vietile care traiesc in mine, si ale caror imagini trecatoare precum praful campurilor ar merita spuse, ar merita sa le spun. Dintr-un fundal negru, al anticamerei vesnicei auditii, ies actorii, si cu o plecaciune isi incep discursul. “Buna ziua….ma numesc…m-am nascut….am facut….am sa interpretez….”. Si apoi totul sfarseste cu o plecaciune. Durerea, suferinta, reuniunea si despartirea, cadoul neasteptat si consolarea care nu mai vine, toate transcend individul. Si ne regasim unul in celalalt in doua functii elementare, aceea de a fi un omogenat de natura umana, si in acelasi timp galaxii distincte. Eu nu sunt tu. Asta imi spune mie constiinta mea. Nu am cum sa fiu tu, chiar daca rana mea a curs acelas sange ca al tau, chiar daca ne place aceeasi muzica, si cantam aceeasi limba. Ma intelegi?

Prima poezie i-am scris-o unei fete, Livia. Livia probabil rade acum, daca-si mai aduce aminte. Pentru un om caruia vorbele-i vin patologic de usor, primele versuri nu s-au lasat usor duse la biserica, si pentru un om care isi traieste ritmul ca si cum fiecare i-ar fi ultima suflare, erau schioapete si sarbede si sigur s-or mai gasi vreodata in carnetelul albastru unde s-au nascut. Conteaza cui i-ai scris primele versuri? Ultimele? Vreau sa impartasesc cu tine fericirea de a fi ajuns, dupa toti anii astia, sa existe cineva care citeste. Traiesc aceeasi spaima ca toti cei dimprejur, tu, si tu, si tu, cei care au iesit vreodata din culise si au convertit vorba in scripta. Ca suntem troite pe langa care trec vitele, si doar ocazional una se mai opreste si, in pofida Cristului spanzurat, injunghiat, patetic sub coronita lui de spini, cauta sa-si frece coastele de lemnul geluit. Iti dai seama de disonanta? Majoritatea troitelor stau in tarcuri, departe de atingerea vitelor. Geme lumea de genii necunoscute, am aflat intr-o noapte cu fulgere si traznete, si a doua zi mi-am dat seama, cand am transmis in direct, ca fiecare mediocru isi primeste minutele lui de celebritate. Nu, nu cred ca pot sa-ti explic mai bine avalansa asta de vorbe, vorbe mari pentru intentii mici. E doar o pala de vant care m-a ridicat de pe jos, si m-a purtat o vreme departe. Dar acum s-a trecut. Intr-o zi am sa-ti scriu o carte. Batem palma?

G.

Advertisements

One thought on “Vorbe

  1. :)si eu l am cunoscut pe Radu…in generala
    aici presupun ca este vorba d liceu
    hehe imi placea mult de el, nebun rau…cred ca era a 7a cand ne am cunoscut …incepuse cu oglinzi shi embleme de la mertzane…ii placea s a le fure shi i le ducea unui prieten de al lui care le colectziona:)…in fine..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s