Liber sa tip II

Uite ce ma deranjeaza la asa-zisa “libertate a presei” care e, in particular, o forma de manifestare a dreptului fundamental la cuvant. Ma deranjeaza violenta, mojicia, badarania, agramofilia, lichefierea intelectului si pervertirea logicii prin retorica ieftina. Si mai mult decat orice ma deranjeaza ca dreptul la cuvant ofera legitimitate unui modus operandi in Romania, acela de a raspunde provocarii prin asasinarea caracterului care a ridicat problema. Imi repugna lipsa valorii, si a valorilor, care se vehiculeaza triumfator sub auspiciile “liberei” circulatii a banului, si ma sperie ignoranta unui popor care se drogheaza de doua generatii deja cu mass-media. Violenta e un narcotic puternic, te salveaza de la mizantropia zilnica, sunt de acord, e un sublimant puternic pentru frustrare, insatisfactie, resentiment. Dar atunci, daca putem fi de acord ca licentiozitatea verbala, si comportamentala, in ochiul magic al camerei devin arhetipuri sociale, nu mai putem vorbi de “libertati”, sau “libertate a presei”, ci de responsabilitati, de culpa si de premeditare. Sunt liber sa tip, spuneam deunazi, liber sa fiu mojic, liber sa fiu o scarba si-o flegma pe parbrizul caravanei oficiale; dar asta nu ma transforma in leader, sau formator, de opinie. Inca dinainte sa arda Roma poporul s-a hranit cu “paine si circ”, iar cine l-a uitat pe Nero e liber sa perpetueze obiceiul. Pe de alta parte, imi pare ca e o falsa afirmare a independentei, si neatarnarii, de opinie atata vreme cat esti constrans de “agora” la propagarea, promulgarea, propovaduirea unei politici editoriale de senzational.

In organism, senzatia e pasul final al unei cascade de evenimente care pleaca din exterior, si sfarseste undeva, in substanta cenusie cerebrala, sub forma unei “imago mundi”, imaginea lumii, o “teorie” despre ce s-a intamplat de fapt. Nu putem, si nu vom putea vreodata obiectiva senzatia dincolo de abilitatile noastre expresive, verbale, dincolo de experienta de a fi integrat diferite senzatii, diferiti stimuli. Si ca atare, e tentant sa argumentam ca goana dupa senzational e corolarul “oprimarii de veacuri”. Dar e un argument fals. Si experienta zilnica, teatrul jalnic al politrucilor si paiatelor care-si scot ochii in direct, care se manjesc cu fecale spre rasul moderatorului, adesea jenat de propriile eructatii, nu mai e de mult una “educationala” ci se va fi aflat in domeniul patologicului. Sunt liber sa tip, liber sa injur, sunt liber sa ma masturbez in fata televizorului dar daca o fac in public cumva intru sub incidenta legii. De ce oare? Exista oare o reciproca a libertatii cuvantului care este cenzura dar care, printr-un hocus-pocus logic ar putea sa fie buna istoric, aici, acum, dar si maine, dar si ieri?

Si asa ajung in fapt la notiunea de autonomie a presei. Noi, in Romania, nu avem o presa autonoma. Este arondata politicului pentru ca prin acel cordon ombilical, de la “partid”, continua sa curga o seva infinit mai pretioasa decat combustibilul vulgului. Nu apetitul pentru presa ne-a subjugat, substanta activa nu e pofta de cuvant, de filo-sofie, ci impulsul visceral de a calca in picioare vecinul, de a raspunde cu aceeasi moneda vanzatorului nesimtit, de a fi rege macar pe telecomanda. Asa, bine i-a facut. Bine i-a zis. A meritat-o, puslamaua. Ce simbioza perfecta, dar oare catre ce? Incotro? Spune-mi ca diatribele desantate care traverseaza undele, de la o gura la alta, sunt expresia autonomiei de gandire. Da, sunt liber sa tip, dar sunt si liber sa tac. De ce suntem asa de predispusi sa raspundem, sa escaladam conflictul verbal, sa curga sange si sa murim cu dansa intr’ansa? Pentru ca avem parghiile necesare de a fi proprii eroi in existenta noastra? Pentru ca ne dorim, totusi, in ascuns sa fie armonie, si sa cladim un mediu mai sanatos pentru noi, pentru urmasii nostri, pentru Romania aia pe care o rupem intre dinti cu atata nesats?

Nu s-a schimbat nimic esential in presa romaneasca in ultimii 20 de ani. Ca intr-un dans halucinant am uneori senzatia ca se cauta o noua “revolutie in direct”, si nimeni nu vrea sa admita, macar, ca asta e de domeniul patologicului iar mai apoi sa si faca ceva pentru asta. Nu exista timp. Nu “avem” acel timp care sa vindece rani, sa trateze bolile mentale ale Romaniei. Noi suntem timpul, si ni-l petrecem cacofonic, coprofilic, onomatopeic, in crize intermitente de personalitate. Toata lumea e nevrotica. Toata lumea isi aroga “drepturi” in numele “libertatii”. Cum ramane cu Ghandi si recomandarea “fii schimbarea pe care o vrei in lume”? Cum ramane cu disonanta crunta intre dorinta de a “face bine” romanului pe care politicianul o declama live la ora 7, pentru ca la ora 10 sa-l pizduie pe “colegul” de la partidul opus si nu pentru o dilema doctrinara, sau ideologica, ci pur si simplu pentru ca s-a “intamplat” ca acesta din urma sa se fi nascut.

Eu sunt liber sa tip. Liber sa urlu. Liber sa fac orice in lumea asta larga prin care ma plimb. Si totusi, traiesc cu greutatea de a fi liber intre alti oameni liberi ca si mine, langa care traiesc, cu care co-exist, si cu care trebuie, si insist TREBUIE sa reusesc sa ma inteleg. Si asta pentru ca toate dovezile converg spre idea ca antisocialul, anomicul, utopicul, anarhicul conduc catre disolutia omului. Catre disolutia mea. Iar eu nu vreau sa cred ca Romania doreste disolutia Romaniei. Pe de alta parte stiu ca fantezia nihilista, amenintarea cu disolutia si automutilarea caracteriala, perversiunea finala a naturii vii, sunt strigate de ajutor pentru ca in interior om cu om sufera. In Romania exista 20 de milioane de suflete care sufera, si prea putine dispuse sa se aline reciproc. In Romania exista, si se petrece de aproape 20 de ani, un holocaust intelectual, in care educatia, sanatatea, civismul traiesc pe alimentatie parenterala, iar noi petrecem timp urmarind un Vadim, sau un Becali, la teelvizor. Ce hrana care sa aline suferinta romanului ofera oamenii astia? Iluzia razbunarii, a vindicatismului apoteotic dupa care te trezesti in Rai si ai un harem la picioare? Exista vreo glorie postuma care va asteapta pe aceia care, scufundati in paranoia si ura, cautati prozeliti?

Nu cred ca gena fanatica e esentiala pentru supravietuirea acestui popor. Nu cred ca libertatea se regaseste la capatul armei, fie ea alba, neagra sau verbala. Si nu, nu cred ca lectia libertina “scrieti, copii, numai scrieti” ridicata la “vorbiti, mai draga, nu/mai vorbiti” este aceea pe care eu vreau sa o invat, sa o practic, sau sa o dau mai departe celor care vin dupa mine. In toti anii astia in care am trait am trait, si traiesc, cu constiinta ca sunt cineva, si ca merit dupa faptele mele. Si nimic mai mult. Si stiu ca merit libertatea pe care o am, pentru ca nu mi-a venit, si nu-mi vine usor nici macar o secunda. Pentru ca sunt liber sa tip. Sunt liber sa urlu. Si totusi sunt eu.

G.

Advertisements

4 thoughts on “Liber sa tip II

  1. of, sper ca nu-ti doresti o societate plina de valori, cine ar mai sapa santuri si turna smoala pe blocuri? Inca nu avem roboti pentru orice munca! Asa ca, vrand-nevrand, suntem vecini de gard/palier cu dobitoacele. Si cred ca ar fi si plictisitor, numai oameni educati, ne-am da toti intaietate la intersectii si n-ar mai trece nimeni de teama sa nu fie mojic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s