Ramnitii

Nu a fost chip vreodata sa tin post. Pacatos am fost, pacatos am ramas si asta in principal pentru ca aveam o figura atat de deznadajduita undeva prin apropierea Vinerii Mari incat mama scotea niste carne de la borcan, o invartea repede prin tigaie sa se topeasca untura si sa isi revina “aromele” si apoi repede pe-un schtuck de pita si iesi afara, copile, bucura-te de soare. Logica era ca nu e bine ca un copil sa “ramneasca”. Nu prea am inteles diateza asta, oarecum contrara politicii generale de parentare prin inhibitie care se practica in Romania. E o strategie de mase, de grup, si de clasa. N-ai voie sa faci asta. In zilele a, be, ce, de. Nu se stie daca dupa aceea rezista regula, momentan ne bazam ca exista. A posteriori apar tot felul de ghidusi care exploateaza vulnerabilitatea conditional-optativului, fluiditatea legislatiei dar si atitudinea flexibila, de inclinatie orientala, in care regulile exista ca sa fie incalcate. Si totusi, romanului nu-i sade bine sa ramneasca. Toate ca toate, daca-i dai un dumicat in timpul postului va iesi, copilul, sa se bucure de soare. Sa luam de exemplu electoralele de acum, si-o sa ies foarte repede din ele pentru ca prea se vorbeste des pe tema asta, si-apoi in cate feluri pot sa spun ca imi miroase pe la nas deci imi pute? La electoralele de acum principala momeala e sa se arunce dumicatul preferat de cat mai multi oameni. Sa nu ne furam caciula, oamenii astia n-au nici cea mai mica umbra de competenta, prin felul lor de a vorbi continua sa demonstreze ca n-au nici cea mai mica umbra de curba de invatare in istoricul lor recent. Aceleasi figuri. Aceleasi propuneri. Aceleasi mizerii. Sa fie oare “independenta” candidatului de la Bucuresti un fel de dumicat providential? O sa ne stea in gat, sunt sigur, dar deocamdata ia sa mai intingem un pic prin untura, e groaznic de toxica la sanatate dar nu-i asa ca-i buna si tine de cald?

Ramnitul la romani e o tehnica de temporizare a agresivitatii. Rabd, si rabd, si rabd, si intr-o zi cand nu se mai poate izbucnesc, imi pierd fraiele ratiunii, bunului simt, si cacofonic pocnesc pe cine e cel mai aproape. M-am gandit, cand Doamne s-a putut ca sa ajungem la un apetit pentru distrugere atat de evident, incat “dialogul” ala firav care se petrece in public e invariabil contaminat de ticuri coprofile? Nimeni, dar absolut nimeni nu reuseste sa traduca un mesaj oricat de coerent in vocabularul vulgului daca nu adauga un “boule porcule magarule”. Naparstocul cu sarma’n nas a tinut cateva zile lumea cu sufletul la gura, Blaga e un ce-o fi, Oprescu aidoma. Si nu e vorba doar de printzip, sau in anumite cercuri de un anume dans complicat al “ne pocnim dar ne iubim pe la spate”, ci de veritabile scapari lichefiate de vocabular. Aceiasi oameni care ne acopera cu “respect” sunt asa-zisi intelectuali, cunoscatori rafinati ai unei realitati care poate lui badea Gheorghe din  comuna Batrana, de care vorbeam ieri, nu-i este accesibila. Asta s-o fi afland dincolo de curcubeu, asta i-o fi invatat la scolile alea ale lor? Sa fie oare ca, in sinea noastra, ramnim la genul asta de libertate opozitionala, aspra, abuziva si in cele din urma antisociala? Sau in secret traim fantezii sado-masochiste cu figura parentala care azi ne pupa, maine ne biciuie, poimaine ne cumpara bicicleta, raspoimaine merge cu noi la curve? Trebuie sa recunoastem ca e o ipoteza desantata dar, ce pacat, nu absurda. Nu grasimea si jegul ii tin pe acesti oameni la suprafata si nici macar asa-zisa lor patologie (care nu difera radical de aceea a comunitatii care i-a propulsat), ci nevoia de disociere a celorlalti fata de un atare comportament. E ca si cum eu m-as duce la un meci de box ca sa nu fie nevoie sa-mi bat nevasta. Aidoma, ma uit cum Pic se injura cu Poc si-l scuipa shmechereste pe Tivisoc, strans imbratisat de prohabul lui Tivismoc. Intoleranta e, ca si alcoolul, o aspirina a saracului si totusi apare frecvent in paturile care nu sunt ciumate intr-atat de saracie (acolo unde religia face cei mai multi acoliti). Suntem intoleranti cu emo, termen intrat foarte recent in vocabularul romanesc si fara a avea la origine acelasi creuzet primordial ca, sa zicem, in US sau UK. Sa facem misto de emo, sa vorbim de emo in aprecierile noatre fata de politicianul fatarnic, si in secret sa ne schimbam frizura pe partea stanga si eventual sa experimentam cu varsatul lacrimii ramnite. Si apoi sa iesim sa ne bucuram de soare.

Am recunoscut, si recunosc in mine aceasta injonctiune parentala de care nu putem scapa nici macar cu extract de matraguna. Scenariul “trebuie sa ajung in punctul X, ca sa continui la punctul Y”. Societatea romaneasca nu e una hedonica, ci una in care Ion se imbata, o violeaza pe Maria si apoi isi plange de mila la popa la biserca, de unde se trage si ambivalenta fata de autoritate. Banul muncit. Scortosenia sociala si ideea latenta de clasa cu care traim chiar si dupa toti acesti ani in care sistemul de stanga s-a luptat sa o demonteze (numai pentru a crea acei “putini, norocosi, baieti destepti”). Arhetipul “securistului” pe cat de rau e pe atat de de apetisant. Si mai nou aud ca Olteanu l-a facut “Satana” pe Basescu. Oare asa de usor e de ramnit sa fii presedinte incat in ethos-ul popular/mahalagistic ti se spune Zeus si apoi Satana? Evident, acesti oameni nu cred ce spun dar spun ce “cred” pentru ca exista o cerere latenta in populatie. Populatia ramneste scandal, doreste un mariaj mereu pe proptele intre guvernare si administratie. Populatia are astepteri negative, si proiectii negative, asupra administratiei si ramneste acelasi abuz, si aceeasi soarta, ca si acum douazeci de ani. Ajunge doar sa cuantifici, cu adevarat, critic, pasii eficienti facuti si altfel decat in virtutea inertiei si curgerii timpului catre o relatie mai buna intre putere, opozitie, presedintie, guvern, parlament, administratie centrala si locala, centralizare vs. decentralizare, circulatie transparenta a banului public de la, si inapoi la, contribuabil. Si nu ma refer neaparat la reforma, plaja frumoasa a ramnirii publice pe care esueaza, invariabil, toate ideile “de geniu” ale artizanilor democratiei si romanismului in aceeasi propozitie. Ma refer la decizia volitiv afirmativa de a nu da urmare curentului exprimat in societatea civila romaneasca, din care cei mai destepti sunt caracterizati de aceea ca lipsesc cu desavarsire. Si suntem martori tacuti, cu adevarat tinem va zic voua ca noi suntem aia care tin post la capitolul Romania, iar vesnica noastra ramnire se traduce prin explozii intempestive vis-a-vis de unul, sau de altul, care s-a intamplat sa ne calce pe coada. Dar intre timp?

Volens nolens, suntem legati de un sistem organizational in care instrumentele ce ne sunt puse la dispozitie au aceeasi valoare de adevar de la vladica, la opinca. Oprescu sau Blaga sau Piedone, sau Adi Minune stiu ca n-au nevoie de mine, doctor, sau de tine, avocat, sau de el, sau ea. In fapt, n-au nevoie decat de “vot”, care e pe cat de uninominal pe atat de anonim. Fara o privire atenta asupra demografiei, si daca segmentul tanar, educat, progresist sunt de fapt cei “neimplicati”, ramasi pe margine, ajungem ca mersul inainte al Romaniei e dictat de ramniti, aceia care continua sa juiseze cand mai explodeaza un pimple pe ecranul existentei lor anonime. Si votul lor conteaza. Au buletin? Au. Au “drept” de vot? Bineinteles. Si, spre deosebire de tine sau de mine care avem acest scrupul al personajului, al programului, al cauzei si-al efectului, si al consecintei faptelor noastre, pentru domnia sa gestul in sine de a vota e atat de puternic, are o semnificatie atat de intensa incat ar vota si o capra in calduri, daca ar avea culoarea potrivita. Nimeni nu-si face iluzii ca a fost cu adevarat votat de oameni de valoare in politica romaneasca, pana la urma ma gandesc ca atitudinea dansilor sa intoarce cu gratie catre masele care i-au scos la inaintare. Si avem noi oare dreptul, de facto, de a protesta fata de grobianismul la care asistam cata vreme fluieram din tribune?

Acest gen de simetrie nu poate duce decat la un lucru, care s-a vazut de altfel in cazul celor “50 de intelectuali” ce-au ramnit la partizanat politic. Si oricat am zice ne paste si pe noi pentru ca a ramni la implicare in propria ta existenta, pana la urma, e un nonsens. Sunt lucruri care ne privesc pentru ca oriunde am fi, la baie, pe buda, pe canapea sau in trafic, fie ca ne pica pe fovee sau ne gadila bastonajele de la periferia retinei, exista o Romanie care ne acapareaza complet campul de constiinta si aia este, de fapt, Romania din noi. Nu putem fi completi, oricat de pompos ar suna asta (si parca si vad gruparea cinicilor rasufland inconfortabil gata sa imi dea cu catastifele pe la tample), nu putem fi completi in atitudinea noastra autonoma, independenta de mojicie si de nesimtire, atata vreme cat suntem organizati “inafara” problemei. Si daca facem asta, e pentru ca preferam sa ramnim. Asta in engleza se cheama “to have your cake and eat it”. Si nu se poate. Si sa mananci prajitura, si sa ramai cu ea.

G.