Goana dupa puterea absoluta

Stau si ma intreb cine coace expresiile acestea postmoderniste. Disperare, numele tau e Marghioala. Blaga, numele tau e neputiinta. Si ca dintr-un film celebru, un tramvai numit… patruzecisiunu. Potrivit unor surse inteligente din PSD, presedintele s-ar fi aflat, undeva aseara pe la ora crepusculului (cu doi de “ul”, accent pe antepenultima silaba, crepusculului) la o scurta goana dupa putere absoluta. Sa fie oare un domeniu accesibil, fie si unei fiinte luminate spiritual precum locatarul Olimpului bucurestean (zice lumea c-ar fi chirias, eu nu l-am controlat niciodata la intretinere)? Nu e ca si cum domnia sa ar intreprinde acei pasi mici, dar siguri, catre acapararea puterii, caramida cu caramida, bloc cu bloc, scara cu scara. Nu e ca si cum aceasta goana s-ar desfasura intr-un dans ritual, asa cum leul gonese dupa leoaica tanara iubrea, asa cum boul incaleca vaca, asa cum gonaciul goneste mistretul, cu dragostea specifica lui Liviu Repreanu in romanul Rascoala. Nu. Din contrast se naste mesajul. Presedinte disperat, al unui popor disperat, ale carui valori mai ales la Bucuresti n-ar fi respectate de acela care impinge agenda domnului Iliescu, zis si Stapanul Minerilor (trilogia facuta la cererea publicului care a citit Piticutzul Cizmar). Ce de haimanale, mai domnule, ce de mici explozii solare pe fata acneica a politichiei romanesti. Tu ai adus minerii! Ba nu, tu le-ai furat alora ouale! Ba nu, eu doar le-am numarat! Tu mi le-ai numarat mie? Nu, la vremea aia pazeam lumanarea matusii Tamara, nu ca tine. Bzzzzzzzzz. Bzzzzzzz. Prostule! (tic Tourette numarul unu). Ba nu, tu esti prost (tic Tourette numarul doi). Esti un accident istoric! (tic tourette numarul trei). Mama ta era atat de grasa incat de fiecare data cand mergea la baie se infunda instalatia! Esti copilul de mingi al lui Iliescu! Esti o papusa! Ba tu! Tu esti o papusa cheala!

Cat de pueril poti sa fii? Oamenii astia chiar isi comunica ceva, sau degajeaza precum Helmut Duckhadam toate mingile care le trec prin fata portii? Nici o polita sa nu ramana neplatita, nici un epitet transepitelial sa nu fie economisit. La alegeri iese artileria grea, dar din pacate acesti oameni isi pregatesc discursurile “acide” cu dictionarul Micului Politician de Succes la capatai, iar “citatele” biblice sunt adesea nefericite. Si de ce ar fi altfel si in presa, ma gandesc? Acelasi proces gonaci spre puterea absoluta se intampla si pin mass-media, unde unii se acuza pe altii de vomica, de ura, de deturnarea valorilor boborului si mai ca i-as crede, dar sa imi fie cu iertare, e o mancare de provenienta cel mult indoielnica, n-as baga nici batul in ea. Dedinvale la Rovine, cui mai scrieti mai crestine? Un editorialist in Gardianul, nu spui cine, persoana importanta, trage cu archebuza si constata ca avem o “hemoragie de diplome” dar oare o fi pe sus, sau pe jos? O fi de consistenta neagra, ca pacura? O fi oculta sau e din acelea, la vedere, rosii aprins si bine aerate? Nu se stie, dar totusi titlul, cititorule, e carligul din undita cu care pescuiesti clientul. Toate ghidurile de cum sa vinzi un ziar ca sa faci profit propun sa ai titluri de rupt gura paizanului. Chiar cu riscul de a presta asocieri fara nici un sens, chiar cu riscul de a sustine opinii fara miez, sens sau directie.

Vorba prozatorului, tot ce-avem nevoie e de un pic de dragoste de aproape. De invatare crestina mai ales fragmentele acelea cu intorsul obrazului si iertarea dusmanului. De aplecare ecumenica spre originile noastre sanatoase de mult inainte sa invatam poezia Dan Capitan de Plai, undeva spre razboaiele daco-romane. Un pic de coloana, domnilor! E Stefanestiul un Bucuresti mai mic sau e Bucurestiul un Stefanesti mai mare? Si ce-ar zice Stefan cel Mare si Sfant, sa presupunem, daca ar vedea toti acesti infideli in perpetua sfada pe un petec de acoperit zonele de campie (adevar va zic voua, suntem in epoca politicii in bikini, suficient de mic incat sa arate esentialul, suficient de mare sa acopere esentialul). Nu e un razboi al stelelor, sa ne intelegem! Nu cred ca e nevoie de acele imagini postapocaliptice ca sa evidentiem nevoia de a fi alesi noi, si nu ceilalti. Sa-l luam pe Sorin Oprescu, prim-plan, tample ninse, vizionar, in fundal niste leganele ruginite, spatele blocurilor, cainii comunitari, rabele de gunoi uitate cu lunile pe plantatie, imaginea unei pensionare deznadajduite, care n-a prins niciodata coperta National Geographic pentru ca nu traim (inca) in Afghanistan, si apoi zdrang! Voi sunteti stapanii mei. Cu alte cuvinte, va rog frumos respectuos sa ma lasati sa fiu sclavetele vostru. Si doar pentru voi am sa trudesc, am sa muncesc, si am sa imi privesc pozitia privilegiata ca pe un canon (da, Parinte, mi-aduc aminte cand ai umblat trei luni cu fruntea descoperita) si nicidecum ca o rampa de lansare dovedita spre Puterea Absoluta. De Blaga nu mai vorbesc, si nici de uluitor-de-precis-ul birou electoral central ale carui marje de eroare sunt de latimea unei autostrazi cu jdemii de benzi, tehnica ramane totusi rudimentara atunci cand factorul uman nu stie sa socoteste!

Vreau sa se termine. Repede. Vreau sa ma intorc la ideea mea de a fi scris o schita in aceasta dimineata in care el se desparte de ea, Eliza, si tot incepe o scrisoare dar se opreste, si sterge, si taie, mototoleste hartia si o ia de la capat. Draga Eliza. Nu, doar Eliza. Da, e bine, Eliza. Si asa mai departe. Si scrie, si scrie. Si afara se porneste un incendiu molcom, iar el nu-si da seama, si continua sa scrie. Si Incheie cu ceva de genul “nu e ca si cum nu te iubesc, desi in ultimii ani am ajuns sa te iubesc din ce in ce mai rar…si totusi, poate de fapt asta e, poate nu te mai iubesc, doar de-aia se despart oamenii nu?”. Si asta e, incendiul mistuie totul si vin pompierii, si dau cu furtunele lor cu apa comprimata si totul e muiat intr-o saramura sinistra iar cand Eliza vine si descopera tragedia e absolut distrusa, nu-i vine sa creada, desi in sinea ei resimte o oarecare usurare si apoi un pompier iese din foc si tine o hartie arsa, gaurita in mana in care se pot regasi cuvintele “….Eliza….iubesc….”. Si in fundal e o reporterita care cauta sa rupa gura targului cu reportajele ei astfel ca o trage de mana in timp ce ea inca tine petecul de hartie in mana si dintr-una intr-alta reiese ca de fapt, cu ultima suflare, el i-ar fi declarat dragostea lui nemuritoare (desi tu stii deja, cititorule, ca asta e doar o minciuna ca doar se despartea de ea) si apoi toata societatea il imbratiseaza, il transforma intr-un erou popular si ea e invitata mereu la emisiuni TV ca sa vorbeasca despre el, cum era, ce om deosebit, cum s-a gandit el in ultimele momente tocmai la dragostea pentru ea, uite cum dragostea transcende granita dintre viata si moarte, in curand se hotaraste ca parcul din fata casei sa fie renumit pe numele lui, timpul trece si…

Nu-i asa ca e mai interesant decat goana dupa putere absoluta?

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s