Cyberchondria

Termenul din titlu poate ii va speria pe unii, suna foarte pretentios. De obicei, lucrurile care au nume complicate si care in gura cui trebuie devin pompoase ascund explicatii vagi, o intelegere slaba si un fel de snobism intraveninos. Cyberchondria e o boala reala cu nume “inventat”, la rascrucea dintre spatiul virtual, vezi Internet (“cyber”) si traditionala ipohondrie (termenul colocvial pentru psihiatricul hipochondrie, marturie a prezentei Fanarului prin partile valahe acum nu foarte multa vreme). Astfel carevasazica, un cyberchondriac e o persoana care, ipohondra fiind si cu plangeri multe, sau putine dar fixe, se duce pe Internet sa se “caute”. Si ce va gasi acolo? Invariabil, raspunsuri exista atata vreme cat stapanesti cat de cat o limba de circulatie internationala, sa zicem dara engleza sau franceza, si un vocabular cat de cat bazal care sa-ti permita o lectura mai in extenso. N-ar fi nimic rau in asta. Pana la urma, nu am sustinut de atatea ori, in atatea medii, ca cea mai pretioasa moneda de schimb e informatia si cine o are e, din start, mai bogat?

Daca putem vorbi insa de o fiziologie, si o metapsihologie, a traficului pe Internet, cyberchondria este una dintre frecventele manifestari patologice inca neincadrate nosologic, asa cum adictia de internet este alta. Am vorbit despre cyberpatologie intr-un numar de ocazii, inclusiv aici, si nu de putine ori am inceput discursul meu in fata unei audiente cel mult amuzate de ideea de a “clasifica” boli mentale in relatie cu spatiul virtual. Rareori insa, spre buna mea incurajare, mi-a fost dat sa vad oameni plictisiti de subiect. Asa ca-mi iau suficienta energie din gandul asta, si sa purcedem la drum. Imi este vineri, ca sa fiu sincer cu voi, astfel ca referintele le voi oferi la cerere, in rest am sa va rog sa ma credeti pe cuvant.

Care este scenariul plauzibil in care se manifesta cyberchondria? In primul rand, exista o problema care devine suficient de clara, si claustra, incat sa iasa la suprafata constiintei. Apoi, este fie suficient de recurenta sau indeajuns de cronica incat existenta ei, in sine, sa antreneze un cortegiu emotional negativ si concluzia aproape invariabila: “dar daca e ceva grav?“. Fie ca folosim varianta Kubler-Ross via Melanie Klein ca prima constientizare a unei probleme e inceputul doliului la fantezia de perfectiune, fie ca respectam doar mecanica ciclului di Clemente al schimbarii, aceasta prima realizare si corolarul ei (…dar daca?) sunt ingredientele esentiale, dar inca nu suficiente, pentru ca un hipocondriac sa initieze un lung lant de explorari pe marginea subiectului. Spun pe marginea subiectului pentru ca adesea ciclul rezolutiv al unei probleme eludeaza hipocondriacul. Relativ frecvent, demersul altfel explicit de la problema la solutie si apoi la rezolutie ii este strain, si problema in sine ocupa un spatiu mult mai larg in constiinta sa decat autostrazile comportamentale care deriva dintr-ansa. Prin asta, hipocondriacul ramane circumstantial, si tangential la propriile sale plangeri. Ele sunt importante, dar niciodata atat de importante incat sa consume tot bagajul emotional. Ceea ce duce universul emotional in haos pentru un hipocondriac insa e natura schimbatoare (problema se schimba, raspunsul ramane la fel, adica nu exista), caracterul pernicios si de la un punct incolo realizarea ca afectarea, sau afectarile, continua sa apara precum o acnee penibila chiar si dupa toate scamatoriile posibile. Prin asta, hipocondriacul isi de-energizeaza abilitatile de rezolvare catre un minim cvasi-absolut, si in fapt singura gestiune posibila a tulburarii lui e sa mearga pe principiul “cui pe cui se scoate”. Va incerca diete care in sine sunt cel mult ineficiente. Va merge la nenumarati doctori care rareori, si de obicei pe distante scurte, vor oferi solutii ordinare care – de ce oare – numai la hipocondriac nu functioneaza. Prin asta, se ajunge la o sintagma pe care am formulat-o odata, nelegat de asta, dar care aici isi gaseste un sens aparte: “sindrom de cauza necunoscuta, pentru care nu exista tratament”. Problema este insolvabila, sau cel putin asa se pare.

Expansiunea mediului virtual in ultimii 10 ani a revolutionat un numar de domenii, dar in primul rand, pentru prima oara in istoria moderna a omului, a adus comunicarea inter-constiinte la un nivel care se masoara in ordinul sutimilor de secunda. Prin aceasta interfata virtuala de care inclusiv acum, in timp ce scriu, ma folosesc, gandurile si ideile mele ajung la voi care sunteti deja cateva sute in fiecare zi. Macar ca vorbiti cu o persoana la un moment dat si publicul meu va fi dublat. Si acum hai sa punem lucrurile cu adevarat intr-o perspectiva uluitoare. In lume exista 1.2 miliarde de oameni ca mine, ca tine, ca noi. Oameni care folosesc Internetul si care nu doar ca acceseaza informatie pe Internet, ci in ultimii ani prin evolutia sistemelor peer-to-peer au ajuns sa si ofere informatie. Vestile bune continua, si perspectivele sunt cu adevarat impresionante pentru ca tele-educatia a prins aripi, tehnica de emulare audio-video au devenit mai putin costisitoare logistic si mai performante tehnic astfel incat, teoretic, azi pot sa organizez o teleconferinta de aici cu cineva care e in Hong-Kong, si altcineva care e in Simeria, si asta in timp real. Peste un miliard de suflete, conectate cvasi-non stop la un mecanism format pe acelasi principiu ca si creierul uman, limitat doar de materialul de constructie care, pentru moment, e fibra optica. Asta e Internetul. Asta e spatiul “virtual” in care functionam. Pe de alta parte, exista si vesti proaste care incep tot de la noi. Daca e sa evaluam prevalenta bolilor mentale la, sa zicem, 1% din populatia generala (ceea ce e o subestimare feroce, dar sa zicem ca suntem ultra-conservatori), atunci la acest moment, online, exista 1 milion de oameni care sufera de maladii psihiatrice, unele grave, unele caracterizate in special de tulburari in sfera perceptiei, si a gandirii, si care disemineaza “octeti, biti si kilobytes” de informatie corupta. Nu este scopul discutiei mele de aici, dar e suficient sa admitem ca unul dintre cele mai grave fenomene contemporane este pedofilia, cu hartuire sexuala si trafic de carne vie in mediul virtual, sau ca in ultimii ani am inceput sa descriem cazuri de suicid cu metode preluate in detaliu de pe Internet, sau sa vorbim de veritabile secte in medii virtuale cu membri imprastiati in toate zonele globului si care n-au alta legatora socio-demografica, alta decat un username si password.

In aceasta supa primordiala se afla totusi individul si drive-ul lui permanent de cunoastere si explorare, la fel cum patologia asociata comporta o mecanica dar si o functionalitate specifice. Atunci cand a aparut motorul cu aburi, de exemplu, oamenii au inceput sa includa in temele lor delirante locomotiva (asimilata intr-unele poeme chiar cu Satana). Explozia demografica a PC-urilor si a Internet-ului ataseaza, mai nou, delir de posesie si de transmisie a gandurilor prin intermediul Wi Fi. Si apoi este marele gagnant al secolului XXI, Google. Google este genial tocmai prin ingeniozitatea lui, dar nici pe departe nu este “primul” motor de cautare care exista. Cand eram pusti, si inca dadeam nume numerice calculatoarelor (386, 486 etc) cine era mai exersat folosea Altavista. Apoi tot cortegiul mIRC, deja batraiorul si ineficientul MSN si un pic mai efectivul Yahoo. Ce a facut Google insa, prin abordarea heuristica si sistemul de cache dinamic al informatiilor, a fost sa aduca o imensa biblioteca de referinte la varful degetelor utilizatorului, asa cum o persoana vie acceseaza de exemplu o memorie indepartata. Asemanarile sunt izbitoare, si “performanta” sistemului e de multe ori comparabila. Diferenta e ca prin google accesezi o memorie colectiva. Tasteaza “sex” si vei avea sute de milioane de optiuni pe care sa tastezi. Tasteaza “durere” (pain, in engleza), si automat iti sunt puse la dispozitie pagini peste pagini de informatie care are de-a face cu durerea. Si asta in timp ce nevoia din ce in ce mai acuta de intimitate, si anonimitate/ confidentialitate iti sunt respectate (e de ajuns sa ne aducem aminte ce scandal a fost cand Google a dezvaluit ca singurul mod in care poate sa intampine cererea crescanda pe piata e sa stocheze info confidentiale despre preferintelor utilizatorului pe propriile lor servere, sau cand s-au apucat sa scaneze carti in tentativa de a crea o a doua Biblioteca Nationala in spatiu virtual). Un studiu aparut anul trecut, si asa fac legatura cu personajul nostru hipocondriac (inca vag descris), a relevat ca sensitivitatea unui diagnostic facut de Dr. Google (doar prin “tastarea simptomelor”) e undeva pe la 65%. Nu e deloc rau! – veti zice. Pana la urma, am sanse mai mari sa ma caut singur decat sa ma duc la un medic incompetent care nu numai ca ma diagnosticheaza mai prost, dar ma mai si trateaza cu cine stie ce pilule de ma da de tot peste cap. Unul dintre potentialele evocate de dr. Google e ca piata farmaciilor virtuale a crescut dramatic, astfel ca din ce in ce mai des in tari cu sisteme de sanatate totusi dezvoltate oamenii au ajuns sa se auto-medicheze, functie de diagnostice generate de un algoritm altfel similar celui folosit de un medic “in carne si oase”, dar care ignora o realitate cruda: calculatorul nu te vede, nu pune mana pe tine, nu are metode altele decat cele foarte putine din bagajul lui de “inteligenta artificiala” sa amelioreze statistica propriilor raspunsuri. Altfel spus, functia de adevar dintr-o cautare google e una plastica de tip Input/ Output, pe cata vreme un consult medical e o functie elastica, in care rezultatul e obtinut printr-o interactie non-lineara intra pacient, si profesionistul curant.

Dar sa luam personajul hipocondriac care sa zicem ca sufera de o cefalee cronica. Il doare capul. Durerea cronica, invalidanta, se estimeaza ca atinge o treime din populatia Statelor Unite. E prima cauza de dizabilitate. Piata analgezicelor e, cantitativ, cea mai prospera industrie. Dar sa zicem ca te doare capul, iei pastile, te doare capul in continuare, iei pastile, te lasa durerea de cap dar te ia durerea de spate, apoi intr-o dimineata te trezesti ca te doare o mana, mai mergi un pic te doare un picior…si ai si aceasta “particularitate”, esti hipocondriac, dar daca nu e doar o durere banala ci e ceva mai serios? Dar daca am cancer, de exemplu? Sau o tumoare, poate pe creier? S-au mai vazut cazuri. Vedeti voi, creierul uman spre deosebire de Google nu e o masina probabilistica centrata pe medie. Noua, ca si constiinte superioare, nu ne fileaza lampa cand elefantul e in incapere ci adesea filtram evidentul, dar neinteresantul in favoarea anomaliei de granita, acolo unde imposibilul se confrunta cu ‘dar daca’. Cu cat un eveniment capata privilegii superioare in aria noastra de interes, cu atat sistemele biologice concura sa-l identifice intr-un act de gandire foveala. Foveea, cine nu stie, e o arie a ochiului unde concentratia de receptori pentru lumina este maxima, ceea ce ne ajuta sa conferim “claritate” imaginilor pe care le vedem. Aidoma si gandirea nu e un proces liber de constrangeri, si tocmai aceste constrangeri fac sa nu fim masini probabilistice si, de la un punct incolo diferite de o Inteligenta Artificiala supusa principiului gatuirii informationale (Turing).

Hipocondriacul are calculator. Se duce pe Internet. Tasteaza “durere” in spatiul alocat de pe http://www.google.com. Hai sa experimentam impreuna ce trebuie ca se intampla cu el in momentele alea. In capul paginii ii apar urmatoarele: “rafineaza rezultatele: simptome, tratament, cauze etc”. Sa zicem ca vreau tratament. Apas pe “tratament”. Imi apare pagina Medline Plus pentru durere. Apas pe Medline Plus. Daca ma duc la “cauze specifice de durere”, pentru ca de fapt vreau pana la urma sa stiu ” de ce” ma doare, descopar mai la vale ca prima linie sub titlul cu pricina e “Central Pain Syndrome” (durere de cauza centrala). Apas butonul stang de la mouse. O pagina noua se deschide. Cu litere ingrosate intrebarea pe care si eu mi-am pus-o tocmai adineauri…Ce este “Central Pain Syndrome”?

Si uite asa, din trei click-uri si patru optiuni care nu par a fi foarte improbabile aflu ca durerea mea poate ca e din cauza unei tulburari a sistemului meu nervos central, care contine creier, trunchi cerebral si maduva spinarii. Printre cauzele principale se numara accident vascular cerebral, scleroza multipla, tumori, epilepsie…Aoleo, daca am o tumora?

Pentru omul de rand, traseul de la un simptom nespecific “durerea” pana la un diagnostic grav, “tumora cerebrala” iata ca a fost foarte scurt. In asemenea cazuri, mai ales cand exista o vulnerabilitate care preceda actul de cyberchondrie, iar aici vulnerabilitatea poate varia de la un intelect redus pana la probleme de factitie (interesul de a “mima” o boala pentru beneficii secundare, de obicei financiare dar si emotionale), transforma actul informational intr-unul decizional, si ca atare incarcat cu atributii volitive. Exista un salt incredibil la capatul unui atare drum, acela de a avea “incredere” ca ceea ce tocmai ati citit chiar se intampla sa fie adevarat. Aici imi e greu sa va ofer un argument irefutabil pentru care increderea in doctor ar trebui sa fie superioara aceleia in Google, mai ales intr-o era cand semiologia medicala se preda din ce in ce mai rar iar termenul “Evidence Based Medicine” (EBM, medicina “bazata” pe dovezi) a transformat doctorul intr-un papitoi a carui simpla menire e sa-ti ruleze riscuri versus beneficii prin fata ochilor. Si totusi, doctorul va putea sa-si adapteze raspunsul nevoilor tale individuale (asta face funtia sa fie “elastica”), pe cata vreme Google da acelasi raspuns si daca tastez eu “durere”, si daca tastezi tu “durere”. In EBM, dorinta initiala si cea mai arzatoare a fost aceea de aliniere a standardelor de practica intre diferite zone geografice, si asta spre binele pacientilor din zonele unde calitatea actului medical era deficitare. Ca atare, s-a dorit promovarea acelor tehnici diagnostice si de tratament care au o baza robusta, dovedita, menita sa reduca spre un “zero ideal” sansele ca vom trata altceva decat trebuie, sau ca tratamentul nostru de fapt e frectie la picior de lemn. Si totusi, EBM a devenit de multe ori, mai ales in mediul occidental de tip HMO (managed care), o functie “plastica” in care, si asa sper ca reusesc sa clarific diversiunea de pana acum, devine o optiune viabila, si in fapt de multe ori optiunea de preferat, sa te consulti cu dr. Google, in loc de o persoana in carne si oase. In continuare, accesibilitatea la asistenta medicala primara e una net inferioara sa zicem accesului la Internet. In America de Nord, doar o minoritate a populatiei au un “medic de familie”. In Romania, sa zicem, chiar daca aceasta accesibilitate e net superioara, e iremediabil compromisa de calitatea actului medical, si ceata permanenta de pe sistemul medical ca fiind unul corupt, si mincinos. Google e gratis, nu-ti cere spaga, si nici nu te tine trei ore la usa cabinetului.

Cyberchondria ramane totusi o boala, de care am cautat sa va vorbesc oarecum laic si fara a avea pretentia ca reflecta altceva decat o opinie personala. Stiu ca intr-un numar de cazuri am raspuns doleantelor voastre vis-a-vis de probleme de sanatate personale, sau ale altora din mediul vostru social. Am experienta dr. Google uneori mai aproape de piele decat mi-as fi dorit vreodata, si iata ce pot sustine, cu toata taria si responsabilitatea unui om care-si iubeste, si-si respecta meseria:

Respectati-va simptomele. Suntem construiti minunat prin aceea ca “stim” cand ceva nu e in regula. Chiar si cea mai silentioasa maladie mortala, cancerul ovarian, are simptomele ei. Nu trebuie sa spargeti ulciorul, ca sa confirmati proverbul, imi spunea taica-meu cand eram copil, cu alte cuvinte nu asteptati ca severitatea problemelor voastre sa va duca la doctor, doar ca sa vi se spuna ca aveti ceva grav. Pe de alta parte, uneori un trabuc e doar un trabuc, altfel spus o durere de cap e o simpla durere de cap. Escaladarea fantastica intr-un scenariu escapist, hipocondriac, unde panica e mereu la indemana, acestea sunt lucruri care in mod “intrinsec” se constituie intr-o alta liga de anomalii fata de care trebuie sa fiti deschisi, si sa va asumati respectul si fata de mintea voastra ca sistem viu, si daca e o tulburare psihologica, sau psihiatrica, sa accesati resursele care exista pentru a obtine un ajutor. Da, asta include si Internetul. Pe de alta parte, din punctul meu de vedere a cauta pe Internet solutia la o problema medicala e ca si cum te-ai duce la preot sa-ti faca slujba. Sunt, din punctul meu de vedere, pe acelasi etaj de probabilitate a unui miracol. Or eu nu pot sa incurajez un miracol, si nici voua nu va doresc asta. Mai in gluma mai in serios, daca exista un trigger pentru care cineva devine cyberchondriac acela este ca in subsidiar perpetuam mitul potrivit caruia “boala” are un caracter mistic, supranatural, exogen si “de posesiune”. Iar aceasta “mema”, aceasta unitate replicativa culturala nu numai ca nu are evidente care sa vina intr-ajutorul ei, dar cauta de facto sa perpetueze drame care alimenteaza fantezia. Realitatea este ca pentru majoritatea problemelor medicale avem raspuns, putem sa le tratam, si chiar daca gresim avem obligatia sa rectificam acea greseala fata de tine, pacientul, sau sa te indreptam catre persoana care iti va fi de ajutor. Nu cred ca exista medic pe lumea asta care, dupa ce te va fi consultat, sa te trimita inapoi la motorul de cautare ca autoritate de-o expertiza superioara. Iar aceasta lectie de reciprocitate poate fi retinuta cu usurinta. Mergi la medic cand te doare. Nu fi cyberchondriac.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s