Soarele si aspirina

Sunt un pic amuzat zilele astea de un corp de evidenta care a inceput sa se contureze in ultimele luni in cercetarea biologica psihiatrica (si-o mini-colaterala in domeniul endocrinologic). E dezarmant sa vezi lupta intre gigantii farmaceutici pentru a-si face loc pe piata bolilor cronice si (daca se poate spune asa) “incurabile”. Curabilitatea e un concept care devine, paradoxal, din ce in ce mai rar in practica medicala curenta pentru ca – cel mai adesea – ea se aplica doar in catalogul ideal al maladiei X, pe cata vreme in conditii reale boala devine un lant complex de interactiuni intre complexul sindromic si factori asociati, comorbizi. Si ca atare, “sanatatea” e un deziderat in absenta unui management complex, care ia invariabil in considerare si stilul de viata al persoanei. Singurele piete care continua sa fie intr-un boom tehnologic si financiar sunt a) farmaceuticele si b) jocurile video. Sunt sigur ca nu e nici o legatura intre ele.

In ultimele doua luni au aparut trialuri clinice mari despre posibilele efecte benefice ale vitaminei D (colecalciferolul) in tratamentu i) depresiei, ii) cancerului, iii) bolilor cardiovasculare, iv) dementei. Acum, sa ne intelegem, exista o shmekerie la afirmatia asta, si anume ca vitamina D, in sine, nu “trateaza” nimic, dar s-a constatat ca la pacientii care o iau regulat prevalenta afectiunilor mai sus mentionate e mai redusa. Bineinteles, genul asta de dovada circumstantiala e usor de integrat in paradigma. Vitamina D e un jucator vital in metabolismul calciului si-al fosforului. Indirect, si al magneziului. Calciul e un ion care face legatura intre toate cele de mai sus, iar asta nu e o noutate de mult. Si totusi, a trecut o vreme de cand identificam atacurile histeroide ca fiind “crize de hipocalcemie” si le si tratam ca atare (calciul inca ustura la injectie). La polul opus, da putem spune ca la nivel intim, celular, calea finala in patologia mortii celulare e influxul de calciu. Si, apropos de dovezi circumstantiale, exista corolarul sezonalitatii bolii afective (mai severa in sezonul rece, cand nu “producem” vit. D in piele), si efectului calmogen al paharului de lapte seara la culcare. Sa fug repede sa va recomand bai solare cat de curand? Mai ca ideea imi pare realizabila. Atentie la cat soare mancati insa, s-ar putea sa va pice greu la ventricul.

Si ca veni vorba de dementa. Un alt trial publicat recent sugereaza ca ibuprofenul, un anti-inflamator non-steroidian, ar fi protector pentru progresia bolii Alzheimer. Sa va zic doua vorbe trei cuvinte despre NSAID’s. De ce se cheama non-steroidiene in primul rand? Pai cel mai simplu e sa conchidem ca daca le zice asa e pentru ca “nu” sunt cu nucleu sterolic. In paleta anti-inflamatoarelor cele mai “potente”, dar care au hibele lor, sunt cortizonii (hemisucccinatul, dexametazona, betametazona etc). NSAID-urile actioneaza pe calea finala a cascadei inflamatorii pe o enzima numita ciclo-oxigenaza. Ciclo-oxigenaza are doua izo-enzime cu tropism, si activitate, sensibil diferite motiv pentru care NSAID-urile se impart la randul lor in COX 1/ 2 “specifice” sau “selective”. Aspirina e un inhibitor COX non-selectiv, de exemplu. Diclofenacul si naproxenul sunt la fel, echilibrate. Nimesulidul (Aulin) si Ketoprofenul (Ketorol) sunt Cox-2 specifice. Celecoxib-ul (Celebrex) si Rofecoxibul (Viox) sunt COX-2 selective. Adauga la asta o calitate a “unor” anti-inflamatoare in vitro, in special ibuprofenul, de a avea actiune antiproliferativa si voila! Pe de alta parte, in vivo lucrurile se complica si o analiza comparativa pe paracetamol, aspirina, ibuprofen, naproxen a esuat in a gasi diferente semnificative pe progresia maladiei Alzheimer. Spun asta cu parere de rau, acum un an scriam cu entuziasm despre schimbarea de paradigma in dementa si reorientarea catre o doctrina incluziva in care inflamatia era placa turnanta pentru productia de beta-amiloid si placi neuro-fibrilare, iar in cadrul inflamatiei elementul central era factorul de necroza tumorala (TNF-alpha). Lucrurile nu sunt insa iremediabil pierdute, e posibil ca la un subset de pacienti la risc de dementa (agregare familiala? factori de risc din mediu? varsta?) ibuprofenul sa aiba calitati demonstrate.

Ah, si era sa uit. In JAMA, luna asta, un RCT negativ despre proprietatiile calmante si anti-hiperactivitate ale….sunatorii. Sunatoarea are un ingredient activ fascinant numit hipericina, indelung folosit ca terapie adjuvanta (naturopata?) pentru tratamentul depresiei, anxietatii etcetera. Mai antzartz, s-a sugerat ca mecanismul de actiune al hipericinei ar califica-o drept substanta electiva in managementul tulburarii de atentie cu hiperactivitate (ADHD). Iar ADHD e o entitate clinica a carei morbiditate “oficiala” a crescut de vreo 30 de ori in tot atatia ani. Actualmente, e una dintre cele mai prevalente boli in US. In Quebec, forme subsindromale de ADHD ating pana la 30 % din populatia scolara. Mi se pare un mic bullshit, la fel cum imi pare si maladia bipolara la copil (intra in diagnosticul diferential cu ADHD). Oricum. Ceai de sunatoare. Deosebit. Profilul oricarei substante asa-zis “naturale” este un adevarat puts aurifer pentru psihiatri pentru ca se spera ca o atare medicatie va asocia mai putine efecte secundare, intre care cele metabolice la copil sunt extrem de neplacute (diabet & obezitate la 5 ani?) si ca atare de evitate. Studiul sugereaza ca nu exista diferenta intre hipericina si placebo. N-ar fi pentru prima oara, desi nu mai devreme de acum doi ani (daca nu ma inseala memoria) St. John’s wort (sunatoarea) a fost “validata empiric” intr-un RCT pentru tratamentul depresiei. Ce e interesant la sunatoare e ca se vinde “peste tejghea” (over the counter), si ca atare tot boborul se poate auto-medica de tristeti provinciale (sau in acest caz copiii de neliniste psihomotorie si atentie cat un bob de mac) luand buline naturiste.

Si cand te gandesti ca in copilarie radeam de “ceaiurile de scrantitoare”.

G.