Sora 13

Exista un rost pentru Caminul Cultural. Cladirea are proportii lugubre, troneaza la intrarea in sat in singura zona, poate inafara de Hudita Mortilor, unde se intalnesc trei cai in acelasi timp. Neintamplator, alaturi se afla Cooperativa. Langa, crashma. In crashma, la orice ora din zi, pana in noapte, se deruleaza aceeasi clienti care nebarbieriti vin, nebarbieriti pleaca. Uneori, seara, se preling catre Caminul cultural. Cativa oameni inimosi mai muta din cand in cand muntii, si pe scena cu scanduri putrede ies copii imbracati in calusari si dau besmetic din betele cu clopotei si pamblici. La o distanta respectabila, ca sa nu inhaleze prea mult praf, audienta formata din familii, prieteni, si toxicomani etanolici sta aranjata in scaunele maronii, sinistre, legate la picioare cu scanduri negeluite de brad batute in cuie nu cumva sa plece careva cu scaunul dupa el. E proprietate comuna. Comunala. Si-apoi, in anul acela scaunele erau la mare cautare se pare, zicea dom’ primar ca a citit el in Magazin. Satul fusese cuprins de o veritabila frenezie dupa ce nea’ Vasile se tocmise cu unii de la santier si-a furat doua (doua!) bascule de pietris ca sa acopere noroiul plasmatic de pe Ulita principala. Si unde ar fi putut fi un loc mai bun decat in fata Caminului Cultural. Oamenii se respecta. Ce biserica? Oricum drumul spre Dumnezeu e plin de gropi. Macar la distractie sa calcam pe tare.

Caminul Cultural e atasat simbiotic la reteaua de mare tensiune. Din pereti ies tentaculele letale ale firelor legate cu banda izolir, din nou si din nou, urca spre tavan de unde atarna becul cu azot incarcat cu coleoptere moarte la datorie. Afara, o alta lumina albastruie palpaie. Iar sudeaza netrebnicul, nici in sfanta zi de …ah, pardon, nu e duminica, si totusi atmosfera e de parca ar fi. Ies cartitele din spatele usilor inalte, zidite, Ardealul daca il traversezi in anumite momente e o tara unde toate actele carnale se petrec dincolo de ziduri. Ce bine ne-a facut ocupatia austro-ungara, cel putin am prins, cu greu, o analitate la care toata lumea tine cu dintii. Ferestrele au cercevele de lemn. Care se inchid. Curtile au tencuiala peste tencuiala, caramida, si porti masive si portita cu voreiber. Cine mai are foraibar daca nu cumva zavor. Si putinele cunostinte de limba engleza care circula misterios printre copiii taranilor mereu convergenti la cooperativa si crashma sunt de un comic parfumat, cum se zice la zavor in engleza? The-vohr. Si lumea rade, inclusiv secta vaduvelor septuagenare care seaca mereu sticla dupa sticla de tuica la fiecare parastas. Inca-si aduc aminte ca trebuia sa vina americanii pe cand sanii inca faceau umbra oblic pamantului, de dincolo de cratintele frecate cu izma si busuioc. Cata simplitate in ignoranta, si cat cinism fata de rarele momente de realizare ca exista o lume care ramane mereu dincolo de orizont. Lumea se termina la baza militara de la Bucium, acolo unde s-a construit o manastire de calugari si maici, si-asta pentru ca nu s-au inteles intre ei.

In seara asta vine Sora 13. In seara asta vine Sora 13. Este un film exotic, cu carate. Intreg satul palpita hemoroidal, azi ne vom sublima impreuna. Un vajnic reprezentant al comunitatii l-a convins pe un anume dom’ Mitru (personaj imaginar, incercam sa-i protejam identitatea) sa vina cu proiectorul si cu rolele de film. Se vor instala la Caminul Cultural. Un alt Mitru (personaj imaginar, incercam sa-i protejam identitatea) coboara din capul satului pe bicicleta ruseasca, verde metalizat si in stare perfecta de functionare, si tipa din toti bojocii, dupa ce sufla temeinic in trompeta, ca …seara…minu’…..ar….va….ora…..shpe. Oamenii inteleg ca e ceva important, altfel Mitru n-ar cobori cu bicicleta din capul satului. Ultima oprire, dupa rondul si pe Hudita Mare, si pe cea Mica, cea dintre Biserici, si in cele din urma la casele de pe Hudita Mortilor, si apoi catre racoarea aromatica a birtului, unde mai nou carshmarita vinde rachiul colorat cu concentrat. E rosu carmin, si iti umfla limba daca bei prea repede, dar cel putin are un gust. In spate, mult spre fundal, muntii si-au plecat coama si motsaie in timp ce un soare machiavellic pleaca la culcare. La adapostul intunericului, mici luciferi converg spre Camin, fiecare la capatul unei lanterne, tacuti, excitati, dornici. Oare va fi mai bun decat ultima oara? Au ras, i s-a taiat filmul si a zburat rola de pe magaoaie, dupa ce compresorul a facut un scurt, era sa ia foc cu totii, au zbughit-o pe usa afara dar pana la urma s-au intors si au vazut restul. Sandokan, tigrul Malaieziei. Toti copiii executau a doua zi, in spatele gradinilor, faimoasa saritura peste cap, inainte, aterizat pe moale si ridicat brusc in picioare cu o privire feroce. Sandokan era bronzat, avea mustata si niste gene foarte proeminente. Si ei sunt bronzati, desi de la para soarelui s-au blonzit pe la tample. Iar in seara asta vine din nou un film cu batai. Va fi epic. Va fi eroic. Cu putin noroc, unul dintre aia mai mari o sa le dea si lor cu gura de rachiu.

Caminul Cultural se umple rapid si toate scaunele prinse in scanduri incep sa scartie inconfortabil, in timp ce peristaltica taietorilor de bilete la usa continua. Cinci lei. Era de asteptat ca va fi plin ochi. Doar e cu batai.

Filmul incepe cu o femeie asiatica in padure, pe fondul unei cascade. Merge cu un magarus pe care sta tata-su, om batran cu parul alb si barba lunga pana la brau. Vorbeste intr-o limba plina de vocale, nu stii exact unde incepe si se termina. Batranii, concentrati de le tiuie urechile, incearca sa mai prinda o vorba, alta, poate totusi unele cuvinte sunt ca la noi. Doar cand au venit nemtii eram pregatiti. Din fericire, sunt subtitrari mari, palpita pe ecran suficient incat sa apuci sa citesti, desi nu stii cu exactitate cine ce a zis. Dintr-o data, un grup de personaje mascate sare din tufis. Incepe o batalie pe viata si pe moarte. Femeia scoate o sabie foarte lunga si se lupta vitejeste cu atacatorii. Tata-su, calare pe magarus, sare dintr-o data in mijlocul lor si cu o agilitate de nedescris imparte lovituri in stanga si in dreapta. Dar atacatorii par a se inmulti de la o secunda la alta. Multimea e fascinata, de la primul la ultimul stau si admira curajul nebunesc al celor doi, doar doi impotriva tuturor. Din spate, pacanitul periodic al masinii de proiectie de fabricatie antebelica bruiaza, dar nimeni nu pare deranjat. Si mai in spate, compresorul carat in remorca lui Mircea invarte sute de volti de curent alternativ. Si dintr-o data tatal fetei e ranit de moarte. Ea plange. El are o suvita de sange care i se scurce din gura, alta i se scurge din ureche. Toata lumea stie, din experienta, ca daca iti curge sange din ureche insemna ca ti s-au facut creierii terci. E clar, nu scapa – sopteste o babutsa simpatica de pe margine – si lentilele ochelarilor i se aburesc de la lacrimile iminente, care inca n-au depasit pleoapa de jos. Baietii se bucura. Sa vezi acum ce bataie o sa le dea alora. Razbunarea e tema favorita a comunitatii, razbunarea e dulce, visam la ea in fiecare zi si poate odata, ani de-acum inainte, daca cineva ne va da o arma, sa zicem un pistol, si ne va pune intr-o piata, sa zicem Universitatii, ne vom lua inapoi ce e-al nostru. Sora treishpe. A ha, deci de-aia se cheama filmul asa. Dintr-o data un bazait crescendo anunta ca ceva nu e in regula, si apoi cu un pacanit sinistru rola se rupe, si zboara de pe aparat, compresorul a facut flama si s-au ars si sigurantele de la stalp. Luminile se aprind in Caminul Cultural, oamenii sunt buimaci, confuzi, proaspat iesiti din transa. Ce e de facut? Unde e Vasile? Vasile, du-te si schimba siguranta mai omule! Vasile e insa bine afumat, el a trait ultima ora la intensitate maxima prin valatucii aromati de rachiu cu cocentrat de coacaze. Iese, totusi, impleticit, cineva l-a convins ca daca nu oamenii o sa-si vrea banii inapoi, si omu’ nici ca mai vine vreodata cu proiectoru, ce dracu nimeni nu poate sa faca o treaba cat de cat durabila in satul asta? Niste naparstoci hincotesc in pumni, si apoi brusc unul il trage de par pe celalalt. Care incepe sa planga. Agitatia are darul de a permuta atentia maselor catre noul teatru verite. Vasile se suie pe stalp dupa ce a cerut, gajait, o surubelnita. Rapare in 15 minute, cu mainile murdare, parul valvoi, si un zambet superior pe fata si, aprinzandu-si un Carpati, le zice baietilor, gata, dati-i drumu’. Precaut, omul cu proiectorul se duce la compresor, verifica daca bornele fac flama si apoi il baga in priza. Aparatul demareaza incet, si apoi mai repede si mai repede si apoi, intr-un oftat de usurare general, atinge nivelul de bazaiala de care toti stiu ca e fiziologic. Apoi se pune a doua rola pe aparat, toti privesc fascinati cum celuloidul e trecut prin tot felul de roti si rotite, e totusi o minune ca poti vedea pe ecran oameni care se misca, si care vorbesc, au viata in ei si mai ales stiu sa se bata atat de bine. La orice ora, asta e mai fain decat predica popii, cu siguranta. Si daca te uiti atent poti sa intrezaresti pe alocuri nurii femeilor, mai ales in filmele indiene. Indiencele sunt frumoase, pacat ca seamana cu tigancile de la noi.

Sora 13 revine pe ecran. E o veritabila apocalipsa, a ajuns la Templu si de peste tot ies inamici. Se lupta insa neinfricat, si la un moment dat, in climax-ul productiei, de pe o stanca apare sora lui Sora 13, care seamana ca doua picaturi de apa cu ea, si e si mai tare la batai. Dintr-o data soarta se apleaca in favoarea eroinei pozitive, si in cele din urma totul se incheie cu bine. E aproape miezul noptii. Luminile se aprind din nou. Mirosul greu de tutun, amestecat cu transpiratie si alcool se disipeaza dupa ce usa e deschisa catre aroma dulce a aerului de noapte. Satenii se imbulzesc spre iesire, fara noima, camarazi si frati. Imediat ce ies, isi aprind fiecare un Carpati, sau Marasesti, Bucegi, Snagov. Snagov nu fumeaza toata lumea, dar e cu filtru. BT, ce sa mai zic. Kent, numai domnii de la Bucuresti. Sau doctorii. Sau militienii. Aici, la Caminul Cultural, se prefera scurtele.

In spate raman copiii, mai mici, mai mari, cu inima inca in ritm de autostrada si fetele transfigurate de minunea la care au asistat. Sora 13 poate sa sara direct pe casa daca vrea. Da, da, sora 13 l-ar batea pe fra’tu cu o mana legata la spate. Nu-i adevarat, frate-miu o facut armata, e mai tare decat sora 13. Habar n-ai, mucea, sora 13 e cea mai tare caratista din lume. In spate se trage cortina, becul cu azot lasa in urma o viziune halucinogena a luminii. Licuricii dispar, treptat, dincolo de porti, si de ziduri. In intuneric, suntem cei mai din urma. Cel mai mare are 13 ani. Cel mai mic, 5. Fiecare al treila cuvant e fie sora, 13, carate, femeie, fain, super. Brusc, unul dintre cei mari il pocneste pe unul dintre cei mici. E intuneric, si totusi auzi sunetul infundat al fetei lovite, si apoi impleticirea pasilor in praf si apoi pe iarba si umbra mica a unui om cazut in apa paraului. O secunda, poate mai mult, tacerea e completa. Oare s-a lovit la cap? Nu poti sa vezi, daca i-o fi curgand sange din ureche? E posibil sa i se fi facut creierii terci? Si apoi scancitul salvator, si fosnetul hainelor care ies dintre pietre. Sclipirea dintilor golanului care a dat pumnul. Esti tare, ha? Da, sunt mai tare decat sora 13, vrei si tu una? Nu. Iar intunericul ma ia in brate, protector, si raman un pas in spate. Controlez cu greu durerea din capul pieptului, iar apoi cu ochii la cer, si la stelele calde, plec catre casa. Esti bine? Ma intreaba o voce din intunecime. Cumva, prezenta lui ma calmeaza. Da, sunt bine. Ti-a placut filmul? Da, mi-a placut. Ai vazut cum a zburat rola la jumatate? A ha. A fost calumea.

Era acum douazeci de ani.

G.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.