Oameni si doctori: o perspectiva dinamica

Am sa incep printr-o fraza pe care o folosesc des, si care nu bucura pe nimeni. E la limita afrontului sa zici: “ignoranta nu e o scuza”, dar e un adevar fundamental pe care am sa-l repet la un moment dat in randurile urmatoare ca sa punctez diferenta remarcabila intre atitudine sanatoasa, “OK” si ne-sanatoasa, “non-OK” a omului fata de propriul corp, si propria sanatate. Traim intr-o lume moderna, cu o medicina infinit mai accesibila si mai orientata spre “dovezi, si rezultate quantificabile. Si totusi, traim intr-o lume polarizata in accesul la aceste servicii. Demagogic, unii insista ca vor creste/ facilita demersul spre medic, si spre sanatate. Altii vor arata cu degetul societatea, si racilele, ca determinanti principali ai bolii, ai ne-sanatatii, si in cele din urma mortii premature.

Sa o spunem insa aici cat se poate de raspicat. Motivul pentru care ajungem la medic e unul dual, dar nimic mai mult: 1) teama de durere, suferinta si 2) teama de extinctie. Boala e doar un catalizator pentru cele doua. Lester e deja celebru pentru studiile lui vis-a-vis de “moarte” si “a muri” (din pacate, prea des citat de fanaticii suicidului asistat si eutanasiei) si a argumentat elegant, intr-un numar de ocazii, ca aceste doua mari dimensiuni influenteaza dramatic comportamentul de sanatate, dar si felul in care o persoana decide sa traiasca, si sa moara. E posibil ca undeva in lantul slabiciunilor sa fim tarati intr-unul dintre domenii, sa evitam pe cat posibil durerea chiar daca asta ne accentueaza extinctia (vezi narcotice, opiacee etc.) sau dimpotriva, sa evitam extinctia inerenta cu atata ardoare incat vom actiona impotriva bunului instinct de conservare (chirurgie cosmetica, anti-hedonism dietar, s.a.m.d.) Dar adeseori intre cele doua se afla o a treia, si anume escapismul. De-energizarea pozitiei de competenta, si de autonomie. Aceea ca indiferent de 1) sau 2), omul (adica Eu) are optiuni pe masa, si va actiona congruent in gand, emotie si comportament pentru a avea grija de sine in pozitia respectiva. Pare un truism, un act de circularitate, dar nu e deloc accesibil odata ce te lovesti de prima, si cea mai pacatoasa, atitudine cu care mi-am inceput dizertatia. Ignoranta, acel “n-am stiut”, “n-am avut habar”, “am fost informat gresit”, “n-am stiut mai bine” (varianta la “n-am stiut”), previne atitudinea de sanatate. Inclusiv in “n-am stiut mai bine” se ascunde un corolar ulterior, acela ca “de-aia avem doctori”, de ce trebuie sa fim tot noi cei competenti care sa faca munca asta de auto-sanatate? …si varianta in oglinda, n-avem nevoie de doctori, daca tot facem munca asta macar sa o facem pana la capat si sa ne tratam de unii singuri.

In toate scenariile de mai sus escapismul e prezent, in forma si continut, undeva in lantul decizional care dicteaza pasivitatea fata de problema (in cazul de fata boala). Boala este un trigger la nivel multi-disciplinar. Antreneaza cognitie (ce stiu despre boala?), emotie (ce simt cand sunt bolnav?), comportament (cum se poarta un om bolnav, cum ma port eu?), interactiune sociala (ma apropii? ma departez?), dar si entropie in campul constiintei unde pozitia de viata se schimba de pe plafonul “OK” pe cel “non-OK”. Din pacate, doctorul la care te duci pentru o boala nu-ti va sanctiona nici una dintre problemele tocmai mentionate. Frecvent, procesul empatic in relatia medic-pacient se va axa pe un domeniu, maxim doua, dar in cele din urma alianta temporara dintre curandero (neo-saman, vraci, profesionist de sanatate, pentru arhetip e otova) si obiectul vindecarii. Regresia la un stadiu primitiv complica lucrurile. Sunt pacientii care devin dependenti, aproape mistici, cauta aprobare atat in gand, sentiment, dar si felul in care se poarta, de la medicul lor curant. Altii devin demonstrativi. Altii devin pur si simplu auto-distructivi. Din nefericire, structura medicinei moderne, centrata pe “specialitate” si “supraspecialitate” reduce resursele doctorului de a duce acest proces diadic cu pacientul de-o maniera organizata. Intervine “talentul”. Intervine “prestigiul”. Pacientul in cazurile de talent/ prestigiu face un act de un mare solipsism incat interpreteaza preferential actele/ vorbele/ emotiile doctorului ca fiind expresia directa a nevoilor lui, ceea ce nu e cazul. Alternativ, in scenariul escapist, emotional labil, doctorul incepe prin a fi idealizat si sfarseste prin a fi devalorizat. Boala nu se vindeca pe cat de repede ar trebui. Vraciul a esuat. Poate ca sunt acel caz dintr-un milion (proiectie narcisica). Poate ca am sa ma vindec miraculos (proiectie narcisica 2).

In tot acest timp are loc coagularea aliantei terapeutice, in care se ajunge la un compromis intre asteptarile medicului dar si pacientului, fata de obiectul comun al muncii depuse. Reiterez aici defectul “de traditie” al relatiei inegale, in care la intrarea in cabinet pacientul se dezbraca de “resurse” si se pune la dispozitia completa, deista, a doctorului ale carui abilitati vor fi suficiente. Ce e de facut insa? Ce-am sa spun in urmatoarele ar putea sa te ia prin surprindere. Hai sa incercam insa.

Boala nu e problema doctorului, ci problema ta. Si ca urmare, orice va aduce doctorul in relatie e un parteneriat in care el e expert la stiinta lui, tu esti expert la problemele tale. Granita asta e una imuabila, iar ignorarea (sic!) ei nu e o scuza. Daca doctorul te va forta in pozitia asta (“eu stiu mai bine”), nu e in regula. Daca va forta asta si dupa ce ii sugerezi contrariul, e okay sa iesi din cabinet si sa te duci la alt doctor. Decizia asta comporta insa responsabilitatea ca, odata granita rezolvata, vei ramane in relatie chiar daca nu-ti convine ce auzi. Prea des, in ultimii ani, “a doua opinie” a inceput sa fie confundata cu un traseism relational cu medicul personal/ specialist. Si chiar cand doua, trei opinii incep sa contureze o opinie consistenta, daca al patrulea va sugera contrariul, sau va fi dispus sa joace jocul psihologic in care nu exista granita de mai sus, e posibil ca traseistul va ramane o vreme in compania lui. Din nefericire (si asta e cazul intr-un numar de afectiuni cronice) carisma medicului si efectul placebo nu pot decat sa mitigheze vacante terapeutice, si nicidecum vindecari perene.

E nevoie sa iti cunosti boala. E nevoie ca medicul sa te introduca, cu rabdare, in alfabetul afectiunii tale, altfel e ca si cum te-ai afla in Beijing si nimeni nu vorbeste romaneste. Sa suferi de o boala, si sa te feresti de ce inseamna boala ta, e sa nu stii chineza cand esti inconjurat de chinezi. Bineinteles ca cel mai adesea (nu-i asa ca e o mantra destul de prevalenta?) “ignoranta” e de vina, bat-o precista! Una dintre consecintele cele mai neplacute, si adesea subestimate, e cand “vindecarea” e prost cuantificata. Majoritatea se asteapta ca “bun, am fost dobitoc si n-am recunoscut ca eram bolnav, acum am ajuns la doctor, m-am tratat, acum sunt expert si stiu cand ma fac bine si ma opresc”. E cea mai perfida capcana de gandire, parte a aceluiasi proces magic in care te astepti ca simpla proximitate de un medic te va fi “infuzat” cu atare informatii. Nimic mai departe de adevar! In fapt, o buna cuantificare a raspunsului la tratament e cruciala ca sa mergi pana unde trebuie in demersul tau de sanatate. Fara asta, ori a) te opresti prea devreme ori b) prea tarziu ori c) niciodata. Actul de auto-medicare ad nauseam ajunge sa fie o activitate recreationala, si – mai in gluma mai in serios – ajungi sa iei o bulina pentru fiecare neplacere (miracoul panax universalis). Dar apoi nu fiecare neplacere e de evitat, nu-i asa?

In final, e oare de dorit sa nu ne imbolnavim niciodata sau oare o fi mai profitabil sa ne expunem voluntar bolii, ca sa ne “intarim”. Sa ne intelegem, raspunsul nu poate fi decat “nici, nici”. Organismul uman  contine, la fiecare moment, de 10 ori mai multi agenti patogeni decat celule proprii. Mergem, in fiecare secunda a vietii noastre, pe o sarma foarte ingusta imunitara, in care daca exista un “miracol” (spiritual vorbind) e ca reusim sa balansam factorii trofici cu cei toxici. Imunitatea noastra functioneaza atata vreme cat nu o tinem intr-o “ignoranta” perpetua. Nici pentru ea, nu e o scuza. Pe de alta parte, nu e o masinarie perfecta iar in anumite cazuri singura optiune e sa ne ferim. Sa ne ferim de HIV, hepatita, herpes, malarie, tuberculoza, HTLV…si lista poate sa continue. Corpul de intelegere pe care-l avem e acolo ca sa suplinim prin mecanisme evolutionare superioare ceea ce motorul vietii noastre nu poate gestiona pe pilot automat. Unde incapem noi, doctorii, in lupta omului cu propria-i slabiciune de design? Aici, trebuie sa admitem, nici noi nu stim foarte bine tot timpul. Sa zicem insa ca orientarea noastra e una centrata pe dinamica vietii, fata de care avem o “metoda” (deloc infailibila, de altfel), si in calea careia ne punem. Daca umanitatea e un mega-corpus, noi suntem elemente de imunitate, care se selecteaza, care au memorie colectiva, care au tendinta la cooperare, dar care au si defecte la randul lor.

Atunci cand vezi un medic, adu-ti aminte ca intre voi exista o egalitate rarissima, data de apozitia a doua inegalitati majore. Cunoasteti la fel de putin unul despre celalalt. La final, cu putina sansa, veti stii la fel de mult unul despre celalalt. Diferenta e ca vei fi iesit pe usa mai apt de a-ti duce viata spre potentialul ei de eficienta, si nu dimpotriva.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s