Continui curatenia titlurilor bune, urmate de texte indoielnice. Despre ea m-am gandit de multe ori sa scriu. Vezi multe tipologii imprejur, daca ai ochi suficient de atenti incat sa surprinda natura umana. Adesea, dintr-o falsa nevoie de securitate si confort, uitam sa ne mai uitam la cei din jur. Dar eu, poate pentru ca asta mi-e natura?…continui sa o fac. Fiecare om e o poveste. Fiecare om e un univers care merita explorat, macar de departe. Iar ea este papusa frumoasa. Sau ce-a mai ramas din ea. O vad destul de des, avem acelasi program de bantuit suburbiile. Ea, intr-un blazer de culoarea asfaltului, mult mai mare decat ea. Se asorteaza cu parul care amesteca nuante de argintiu, alb murdar, galben citrin si un maroniu suspect. E posibil ca undeva, acum cativa ani, sa fi fost vopsit, dar acum fanerele sunt in culoarea lor naturala. Bolnavicioasa. Ranceda. Captuseala carpita e de acelasi cadril cu cel al pijamalelor anilor ’70. Buzele subtiri imi aduc aminte invariabil de o pacienta pe care am avut-o, pe vremuri, pe cand eram student si faceam o rotatie la spitalul Cantacuzino. Pacienta de-atunci avea sclerodermie, o boala autoimuna in care nenorocirea face sa nu-ti mai incapi in piele la modul propriu. Tesutul conjunctiv, plasa nevazuta care ne inconjoara organismul, e “defect”, si ca atare trage de cutele si pliurile cutanate care ne ofera moliciunile atat de atractive uneori. Fara ele, devenim imagini blocate in timp. Ridurile nu au unde sa se formeze, fata e frumoasa, intinsa, masca bizantina a unei Fecioare Maria intr-o ipostaza mirata, profund spirituala. In sclerodermie nu e spiritualitate insa. E retractia fasciei care trage de sprancene in sus, dar care trage si de aripile nasului, si de colturile gurii uneori atat de tare incat comisura nu se mai inchide. Sclerodermia severa e un ranjet final in fata destinului.
Ea nu sufera de sclerodermie. M-am uitat la maini. In sclerodermie degetele se incovoaie, adeseori in gheara, si falanga distala se “dizolva”. Ale ei sunt mici, dar flexibile. Are o manichiura ingrijita, dar nimic mai mult. E extrem de palida. Extrem de palida. Buzele-i subtiri sunt pictate intr-un rosu violent, iar de jur imprejur – ceea ce m-a frapat prima oara cand am observat-o – are o veritabila masca rozacee/ cafe-au-lait data de fondul de ten cu care se da din belsug. A doua oara cand am observat-o, un alt detaliu mi-a sarit in ochi. Foarte delicat, imprejurul genelor, are un contur albastrui. Ochii sunt si ei albastri, spalaciti, m-am uitat o data staruitor in ei cautand sa elicit o reactie. Majoritatea oamenilor daca te uiti fix la ei vor avea instinctul fie sa se uite inapoi la tine, sa te confrunte, sau in mai putin de 30 de secunde se vor uita in alta parte. Suntem programati asa, inca mai staruie in noi zgomotele gintei si ale tribului primitiv. Nu suntem egali. Unii domina, altii urmeaza. Dar ne-am pierdut pe drum in extazul nostru fata de estetic. Iar persoana la care eu ma uit e de un estetic stupefiant, in ciuda mizeriei acute pe care o degaja prin toti porii. Neglijenta pentru parul ei mi se pare contrastanta la grija cu care si-a decorat fata. Parul, totusi, nu miroase asa cum te-ai astepta. In fapt, nu miroase a nimic. Personajul meu nu miroase a nimic. Se suie la aceeasi statie, se pune in acelasi scaun, si-apoi se da jos la aceeasi statie. In fiecare dimineata. Am observat ca sunt zile, mai ales cele ploioase, cand marginile mastii mortuare pe care si-o pune pe fata sunt mai neglijente. S-a vopsit in graba. Oare tenul de sub masca e la fel ca mainile-i marmorate? Ce se afla sub el? Papusa frumoasa ma tulbura, nu pot sa ma uit la altceva decat la ea si totusi nu vreau sa o deranjez. Daca ma pun intr-un anumit unghi ii vad reflexia in geam, si mi-e suficient. Are un mic tremor al buzelor care uneori se sincronizeaza cu cel al mainilor. Bea alcool. Bea mult alcool. De-aia nu miroase a nimic, de fapt miroase a ceva mult prea subtil pentru simtul meu olfactiv infirm. Aldehide. Nu miroase a altceva pentru ca nu mananca. Mancarea pe care o mancam e cea responsabila de aroma pestilentiala pe care o lasam uneori in urma. Carnivorii din noi. Amoniacul si ureea care rezulta din digestia proteinelor. Ea nu mananca. Dar bea. In unele dimineti, dupa ce am realizat asta, continui sa observ ca schiteaza un rictus ca si cum ar durea-o ceva. Probabil ca are dureri. De stomac. De esofag. De ficat. Toata dor. Cred ca e o femeie singura, altfel de ce si-ar lua companion mereu si mereu o plasa goala. Niciodata plina. Niciodata alta decat aceeasi. Ce ramane in viata cand singura dragoste a ramas goliciunea cu toarte? Odata a plouat. Tare. A plouat atat de mult incat apa a trecut prin toate umbrelele. Ne-am nimerit in acelasi timp in asteptarea unui autobuz care nu mai venea. Stropii grei, de-a curmezisul, izbeau cu furie orice li se punea impotriva. Imi loveau obrajii. Ii loveau obrajii. Mici cratere intunecate se formau dupa fiecare impact in timp ce parul i se lipise de craniul rotund, jilav. A realizat ca i se scurge machiajul. Tremorul de menton s-a accentuat. Mana dreapta a inceput sa se scuture mai pregnant. Are Parkinson. Are Parkinson – mi-am spus. S-a intors, cu greutate, si-a plecat prin ploaia deasa catre locul de unde-a venit. Nu stiu unde sta. Probabil nu foarte departe.
Ce ramane din om cand durerea, si boala, il transforma intr-o panza pe care oricat ai incerca, n-ai sa poti picta decat o Guernica?
G.
andreanum & co 