Imposibilitatile lui Timotei Nebunul – fictiune

Si totusi am sa te arat lumii, Timotei.

Imposibil sa gandesc, sunt atat de multi oameni imprejur. Imposibil sa scap doar inchizand ochii, nu ti-ai dorit niciodata pur si simplu sa clipesti o data si cand i-ai deschis sa te afli undeva, nu conteaza unde, dar sa fie liniste si pret de o secunda, nu mai mult, se te poti oglindi in propria-ti respiratie fara ca parte din ea sa fie aroma fermentata a altei guri care-ti vorbeste? Ea se uita la mine, in ochii mintii mele, si ranjeste. Ranjeste satisfacuta, stie ca oriunde m-as afla, in orice pozitie as fi, in pofida aparentei de control si acalmie exista o bresa in mine, o fisura a constiintei prin care, cand si daca ar dori, ar putea se se strecoare. Nebunie. Alienare. Are multe nume, seducatoarea si agresiva constiinta ca nu tot ce traiesti are relevanta, ca nu orice act de proiectie in viitor se poate automat chema speranta sau macar realism constructiv. Nu, acolo unde ea pune degetul urmeaza intuneric, intunericul grunjilor de pamant printre care calci uneori.Nu vorbi. Mi s-a otravit inima in toate bataile in care-a impins inainte acele reci ale zilelor fara inceput sau sfarsit, penibile aparitii pe cer ale unui Soare inghimpat, sangeriu precum imaginea-mi in oglinda sparta. Sa ma asez pe o banca. Sa astept Potopul. Eventual. Am sa ma prefac ca nu-mi pasa. Am sa-mi ignor tendinta halucinatorie de a te smulge de pe retina, prin corpul vitros catre inafara, si sa nu mai fi aratare, macar sa te intrupezi din tunicile ce te-au inconjurat dimprejur, invizibilitate si totusi substanta. Mi-as da un ochi sa te imbrac in viziune. Uneori cand te visez noaptea esti toata pamant, ai parul din argila rosie si genele din tarana fin cernuta, buzele iti sunt cenusii precum zglia proaspat desnudata de sapa. Mi-e imposibil sa gandesc, imposibil sa traiesc dincolo de gratiile confortabile ale conformismului in care ma spal, ma scald, ma spurc. Uite, daca din tine ar creste un brad as fi tentat sa ma transform in secure. Daca te-ai transforma in rau as vrea sa fiu defileul care te schingiuie. Daca ai fi mare m-as reintrupa intr-un coral care sa-ti taie valurile. O secunda, Timotei Nebunul s-a visat pescarus. Apoi delirul nu s-a mai putut autointretine si Timotei a trebuit sa faca din nou fata realitatii. Zambind, o poate nega. Cu un geamat, o poate alunga. Si totusi, din toate neamurile de muieri cainite de mana care le-a tot altoit, realitatea lui se intoarce din nou si din nou cersind indurare iar el zice nu. E in regula doar in clipa cand se indoaie de la mijloc, si i se frange spinarea sub bluza de pijama cu dungi verzi, mana ingalbenita de nicotina mai scoate o tigara din pachetul indesat la piept, obrazul tsepos se inclesteaza si acel gol din stomac devine nod, nodul devine ghiulea, iar in capul pieptului e un tun. Timotei aprinde amnarul.

De ce iti povestesc de el? E doar un personaj imaginar, necunoscut, in zilele noastre numele de suflet sunt din ce in ce mai rare. Ne agita exotismul straineziei. Timotei Nebunul moare si nu pentru ca l-ar dobori boala, ci pentru ca dintre toti nebunii cuprinsi in tarcul miraculos al atractiei de circ numita convenient “societate”, pe el nu-l viziteaza nimeni. Stafidit precum o pruna, sufletul zis si thymos nu mai poate gasi intrupare decat in metamorfoza unei viziuni extrudata, apoi, in actiune. In cinetica.

Suficient ai stat de vorba cu tine, Timotei. Oare in cate persoane diferite te poti extrage, in cate fire te poti efila, in cate medii te poti distruge si catre cate dialoguri poti sa ai acces cand mintea ta e una singura, si chiar si acea “una” nu mai e pe de-antregul. Ea ranjeste, Timotei. Cand o vizitezi noaptea vagaunile ochilor invita, de vagaunile alea te-ai indragostit inainte sa fi fost vreodata, erau mici damburi catifelate pe care le sarutai cu obstinatie ca si cum ar fi venit apocalipsa, i-ai supt privirea o data de mult. Imposibil. Timotei, e imposibil.

He he, ti-am zis ca nu sunt in toate mintile. Daca eram in toate mintile, nu eram aici, nu? E o regula, o data intrat nu mai e loc de intoarcere, si ce daca am intrat din proprie initiativa sau cel mult sa argumentez ca eu nu ma pot atasa, mie mi-e mai bine fara ea. Si-acum, cand se uita la mine de dupa gratii, statuia de cenusa asteptand sa respir parca asa mi-as dori sa nu mai existe aer in mine si sa mai stea un pic. Apoi, noapte de noapte ea zambeste, iar eu icnesc si-apoi gafai, si sub respiratia mea ea se imprastie in toate zarile. Inchid ochii mintii. E un tablou frumos. L-as lua cu mine pe lumea cealalta, lumea cealalta a oamenilor buni caci eu sunt deja intr-un iad inimaginabil, descriptibil doar cu dalta in piatra. Existenta mea zilnica e un dictionar de epitafe pentru Cimitirul Vesel.

Asa l-am desenat. Nasul acvilin, privirea incornorata de linii care-i marcheaza destinul la timpul trecut. La marginile ochilor. La radacina nasului. Dimpreuna spre mijlocul fruntii boltite. Parul intins spre parti si ravasit la vertex, acolo unde mana i se opreste adesea ca sa-i sustina fluxul unei gandiri din ce in ce mai des dezagregate. Nu e o dereglare biologica, ci e blestemul unei minti care nu se poate opri, zi sau noapte, din cataclismul chimic al creatiei. Asa l-am desenat pe Timo, asa cum mi-l aduc aminte din visul copilariei mele. L-am ilustrat undeva spre 50 de ani, acolo unde se va fi trecut deja de viata, iar romantsa cu timpul se va fi incheiat confortabil intr-un divort amiabil.

G.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s